Cer si pamant

Cer cu Pamant
Luna Aprilie venise deja de vreo 3 saptamani si primavara punea incet desi timid stapanire pe natura, iscandu-ti stari sufletesti pe care doar cel ce paseste cu teama parca sa nu raneasca firele crude de iarba, gingasii clopotei si sfioasele branduse ce ne bucura ochii si sufletul, poate intelege.
Proaspat posesor al mult ravnitei autorizatii la Cocos de munte, dupa o saptamana de febrile pregatiri si informatii culese de la mai vechii bransei, iata-ma in trenul de Brasov care ma va lasa in statia de la Neagra unde va incepe aventura mea. Nu va povestesc emotiile care cresteau in intensitate o data ce trnul patrundea tot mai adanc pe valea Muresului superior si vedeam cum cresc muntii in jurul meu, avertizandu-ma parca sa nu le stirbesc sub nici o forma maretia. Trenul obosit si el de atata alergatura se opreste sa-si traga sufletul pret de 2-3 minute in micuta halta iar eu insfac iute batrana si credincioasa mea lisa impreuna cu ditamai ranita plina cu cele de trebuinta pe munte si cobor pe peronul unde ma astepta dragul meu prieten nea Iuan, padurarul care avea grija atat de salbaticiunile cat si de falnicile paduri din accea zona. Statea destul de aproape de gara si pana acasa la dansul am vorbit ba de una , ba de alta, ca doi prieteni care nu s-au vazut de mult. Abia la masa, dupa o cina minunata cum numai la tara se poate servi si incurajat de o cana destul de mare cu vin fiert pe care o aveam in fata l-am provocat sa-mi povesteasca despre mandrul cavaler al muntilor- Gotcanul.
-Mai baiete,...i-mi zice el,... ca sa ai sorti de izbanda in dorinta ta trebuie multe piedici sa infrunti si nu in ultimul rand trebuie sa meriti sa dai ochii cu cavalerul; muntele, cel care i-i este stapan nu prea lasa ochi de muritor sa-i tulbure nunta.
-Vom urca maine dimineata sus pe munte sa cercam vreo 2-3 locuri pe un de stiu ca nuntesc cocosii, da amu treci la hodina ca usor nu-ti va fi.
In odaia dinainte, ceea de oaspeti, mirosind a mere sibusuioc prins la Sfintele Icoane la care cu piosenie m-am inchinat si cu rusine trebuie sa marturisesc am zis un Doamne Ajuta pentru izbanda, izbanda la a lua viata unei minunatii creata de Divinitate, am petrecut una din cele mai albe si zbuciumate nopti din viata, adormind doar spre dimineata cand ruda mai domestica a cavalerului dadea deja de veste.
Un ciocanit usor la usa pune capat infruntarii dintre mine si un urias cocos care vroia sa ma pravaleasca pe coastele muntelui si dupa ultimele pregatiri, iata-ne la drum.
-O sa urcam sus la Cer cu Pamant, acolo o sa ne stabilim baza, i-mi spune mentorul meu.
Parasim micul drum forestier infipt ca un junghi in coasta muntelui si am inceput sa urcam pe o poteca cu pretentii de traseu turistic spre ceea ce localnicii numeau Cer cu Pamant. Daca jos la poale, muntele incepuse sa se primeneasca de primavara, cu cat urcam incep sa apara in locuri mai dosnice pete de zapada, pete care se indesesc culminand dupa vreo 2 ore de mers cu un covor de nea destul de gros, pe alocuri ajungand pana la genunchi. Urcam incet, in liniste, fiindu-ne teama sa nu tulburam linistea si pacea ce stapanesc acest taram, sau chemarile la dragoste ale sturzilor si mierlelor, atenti la urmele lasate pe zapada imaculata de diferite salbaticiuni ce haladuiesc prin zona.
Dupa mai bine de 4 ore de urcat si desi stiam ce ma asteapta, privelistea ce mi s-a deschis in fata ochilor m-a lasat fara grai. Inchipuiti-va un platou imens in varful muntelui, drept, de parca un gigant cu o coasa uriasa ar fi retezat muntele, luand fiinta ceea ce localnicii numesc Cer cu Pamant, nimeni nu stie cine si cand a pus acest nume si la lasat mostenire de generatii intregi, nume simplu dar atat de elocvent. Vara, in luna August, 2 saptamani acest loc freamata de truda localnicilor care fac aici fanul atat de necesar dobitoacelor din poiata. Ca sa nu mai piarda timp cu drumul si-au construit mai multe familii cate o cabanuta prevazuta cu o soba si priciuri din lemn umplute cu fan frumos mirositor unde sa-si hodine oasele muncite atat de greu cu coasa si furca, ramanand aici pana fanul este gata uscat si cu anevoie carat jos la casele lor. In restul timpului, aici stapanesc salbaticiunile, rar tulburate de picior de drumet ratacit din intamplare prin aceste superbe locuri.
Acum insa privelistea cunoscuta mie din vara plina de freamat si culoare m-a socat prin maretia locului amplificata de albul imaculat al zapezii stropit din loc in loc de verdele crud a-l cate unui brad pus acolo de Creator pentru ca trudnicul taran sa-si potoleasca arsita trupului la umbra lui. L a marginea acestui platou la o mica cabana apartinand mentorului meu am stabilit tabara de baza, nu veti crede dar cabanuta nu era incuiata cu lacat sau cheie ci doar cu un simplu zavor, toate fiind la locul lor asa cum le lasase din vara, soba veche din tuci, lampasul cu fotoghen in el, priciurile umplute bine cu fan, cateva brate de lemne taiate si frumos asezate,chibrituri, 2 labose afumate dar curate pe interior, deci tot ce ne era de trebuinta, ranitele noastre adapostind merinde si udeala berechet pentru 3-4 zile de sihastrie.
Dupa ce am facut focul in soba si am primenit o leaca incaperea, usurati de bagaje ne-am grabit spre locul in care stia nea Iuan ca nuntesc cocosii. Am coborat o vale destul de abrupta in care pe alocuri zapada ne ajungea pana la brau si iata-ne la poalele unei coaste greu incercate de o vijelie trecuta de mult pe aici lasand in urma din loc in loc cate un falnic brad culcat la pamant. Cu mare fereala ne apropiem de varful varsantului pana la un asemenea brad cazut la picioarele unui grup de 4 falnici confrati ramasi sa-si planga fratele cazut. In partea cealalta padurea se pravalea naprasnic intr-un hau negru si de nepatruns care i-mi dadea fiori. Aici, la adapostul batranului brad cazut ne-am facut locul de panda pentru a doua zi dimineata cand dupa spusele mentorului meu trebuia sa apara gatit de nunta, cavalerul, dupa care ne-am grabit spre tabara croind o poteca cat mai ferita dar si mai accesibila pe intuneric. In placuta caldura facuta de lemnele ce trosneau vesel in batrana soba si dupa ce ne-am ogoit foamea de lup iscata de mersul indelungat dar si de aerul extrem de curat si tare, am stat la taifas despre cum va trebui sa ma port a doua zi, cum si cand pot sa ma misc, cum sa trag si de la ce distanta, o sumedenie de sfaturi date de nea Iuan pe care mi le insuseam cu mare atentie. L a urma m-a strafulgerat o idee pe care i-am inpartasi-to prietenului meu, sa ma lase sa merg singur a doua zi la locul de bataie sa dau piept cu gotcanul. Nu m-a mirat faptul ca a aprobat destul de repede propunerea mea cunoscadu-i repulsia de a curma viata salbaticiunilor pe care le avea in pastorire indiferent ca era vorba de o vulpe sau de un aprig mistret, pentru el erau la fel, fapturi create cu un anumit scop silasate sa haladuiasca asisderea.
Nici nu am stiut cand am adormit dar mi sa parut ca au trecut doar 5 minute de cand am pus capul jos, m-am trezit de la o usoara apasare pe umar, prietenul meu pregatindu-mi deja o mica gustare si un ceai din flori de munte lasate la o grinda inca din vara trecuta si a carui aroma nu se poate uita toata viata. In timp ce ma infruptam la repezeala m-am echipat si cu batranica mea in spate si cu cateva cartuse in buzunar am iesit afara in noapte. Pret de cateva clipe am stat sa mi se obisnuiasca ochii cu intunericul si sa dau mana cu stelele care scapatau deja si binetele de cuviinta luceafarului care i-mi facea complice cu ochiul si am purces la drumul pe care i-l facusem in ziua precedenta. Nerabdarea sau tineretea mea au facut sa mi sa para destul de usor si de scurt drumul pana la batranul brad cazut unde mi-am ocupat in liniste locul pregatit deja.
E inca intuneric si o liniste nefireasca ma inconjoara si ma invaluie asemeni unei mantii facand sa i-mi pun intrebarea daca am facut bine ca am venit singur. Timpul trece incet dar sigur si stelele au palit ramanand doar eu cu amicul meu luceafarul, sa veghem la linistea locului.
De o data, undeva ceva se petrece, nu realizez ce, dar parca s-a schimbat ceva in umbrele care ma inconjurau.
Dar ce se aude?, mi s-a parut mie sau trecut o adiere de vant prin brazii din fata mea?, ceva a stricat ordinea fireasca a lucrurilor asa cum le stiam eu in ultima jumatate de ora, parca ceva a miscat crengutele de brad si din nou liniste, dar de data asta simt ca nu sant singur, simt cu toata fiinta mea ca mai este cineva in apropiere, dar ce?
Acum nu mai am nici un dubiu, s-a auzit clar miscanduse crengile din varful bradului din fata mea si primul tocilat a venit firesc, asa cum am citit si cum mi-a povestit mentorul meu, sunete sacadate pe doua tonalitati diferite, mai discrete la inceput urmate de altele mai grave dar mai taioase in acelasi timp.
Deja parca vad ceva negru aproape de varful bradului dar nu sant sigur, ba da, si-a schimbat pozitia acum dar concentrarea i-mi provoaca durere si chiar iluzii. Nu departe am auzit alte sunete asemanatoare dar mai subtiri parca si mai timide. Mai trec cateva minute si iata-l, acum i-l vad mai bine, i-si schimba locul destul de usor in varful bradului asteptand parca sa multumeasca soarelui si padurii,luminii si muntelui pentru bucuria tainicei desfatari de care va avea parte. Nu banuia saracul ca niste ochi sfredelitori si hulpavi i-i urmaresc fiecare miscare gata sa sloboada durere si noapte vesnica. Incet i-mi dezasigur arma si o indrept spre pata neagra care se tot foieste nepasatoare in varful bradului. Deja e lumina destul de buna si incerc sa iau in catare cavalerul.
Dar ce se petrece? ce metamorfoza are loc sub ochii mei?, e aceeasi pasare pe care o urmaream de ceva timp?
parca e mai mare, a intins capul spre cer si si-a infoiat coada devenind uriasa parca si a inceput de data asta grav sa-si cheme partenera de nunta sau sa-si provoace adversarul pe care la auzit si el in departare, cine stie?
Raman ca in transa privind minunea din fata mea, deja puteam sa-i disting reflexele metalice din penaj cat si petele albe din coada. Uit de frig, uit de oboseala, uit de ce sant acolo si raman hipnotizat parca, inca multa vreme, cred ca nici nu am realizat cand si-a dat drumul in intunecimea padurii din spaele lui. M-am trezit intr-un tarziu din aceea stare si cu mai mare fereala parca decat la venire, nu stiu de ce , probabil in subconstient vroiam ca vraja sa nu se risipeasca, m-am intors la cabanuta unde ma astepta destul de nelinistit prietenul meu. S-a uitat lung la mine si m-a intrebat scurt:
-L-ai vazut?
Da , i-am raspuns, atat si nimic mai mult. A inteles totul si in liniste, fara sa ne intelegem in prealabil am inceput sa ne adunam lucrurile si in aceeasi zi am coborat muntele mai sarac cu un trofeu dar mai bogat cu o amintire de nepretuit. Abia acasa la masa in fata cu aceeasi cana cu vin fiert i-am povestit in putine cuvinte ce s-a petrecut acolo sus in crestetul muntelui intre maria sa cavalerul negru si mine nevolnicul, cel ce a vrut sa-i curme viata.
A zambit cu talc, nu mi-a zis nimic, a schimbat subiectul dar am observat mai apoi ca am crescut enorm in ochii lui si rarele mele popasuri mai apoi pe la el insemna o adevarata bucurie si sarbatoare.
Intors acasa am vazut suportul pe care i-l pregatisem pentru trofeul mult ravnit si parca nu mai era gol, parca era acolo in toata maretia lui asa cum l-am vazut atunci. Suportul a ramas gol si peste ani dar pentru mine cand ma uit la el, cavalerul este acolo, viu mandru si inconjurat de o vraja mistica. Poate ca acum si sotia mea va intelege daca va citi aceste randuri de ce tin atat la bucata aia de lemn de care am atata grija si la care ma uit cu drag de atatea ori.
Proaspat posesor al mult ravnitei autorizatii la Cocos de munte, dupa o saptamana de febrile pregatiri si informatii culese de la mai vechii bransei, iata-ma in trenul de Brasov care ma va lasa in statia de la Neagra unde va incepe aventura mea. Nu va povestesc emotiile care cresteau in intensitate o data ce trnul patrundea tot mai adanc pe valea Muresului superior si vedeam cum cresc muntii in jurul meu, avertizandu-ma parca sa nu le stirbesc sub nici o forma maretia. Trenul obosit si el de atata alergatura se opreste sa-si traga sufletul pret de 2-3 minute in micuta halta iar eu insfac iute batrana si credincioasa mea lisa impreuna cu ditamai ranita plina cu cele de trebuinta pe munte si cobor pe peronul unde ma astepta dragul meu prieten nea Iuan, padurarul care avea grija atat de salbaticiunile cat si de falnicile paduri din accea zona. Statea destul de aproape de gara si pana acasa la dansul am vorbit ba de una , ba de alta, ca doi prieteni care nu s-au vazut de mult. Abia la masa, dupa o cina minunata cum numai la tara se poate servi si incurajat de o cana destul de mare cu vin fiert pe care o aveam in fata l-am provocat sa-mi povesteasca despre mandrul cavaler al muntilor- Gotcanul.
-Mai baiete,...i-mi zice el,... ca sa ai sorti de izbanda in dorinta ta trebuie multe piedici sa infrunti si nu in ultimul rand trebuie sa meriti sa dai ochii cu cavalerul; muntele, cel care i-i este stapan nu prea lasa ochi de muritor sa-i tulbure nunta.
-Vom urca maine dimineata sus pe munte sa cercam vreo 2-3 locuri pe un de stiu ca nuntesc cocosii, da amu treci la hodina ca usor nu-ti va fi.
In odaia dinainte, ceea de oaspeti, mirosind a mere sibusuioc prins la Sfintele Icoane la care cu piosenie m-am inchinat si cu rusine trebuie sa marturisesc am zis un Doamne Ajuta pentru izbanda, izbanda la a lua viata unei minunatii creata de Divinitate, am petrecut una din cele mai albe si zbuciumate nopti din viata, adormind doar spre dimineata cand ruda mai domestica a cavalerului dadea deja de veste.
Un ciocanit usor la usa pune capat infruntarii dintre mine si un urias cocos care vroia sa ma pravaleasca pe coastele muntelui si dupa ultimele pregatiri, iata-ne la drum.
-O sa urcam sus la Cer cu Pamant, acolo o sa ne stabilim baza, i-mi spune mentorul meu.
Parasim micul drum forestier infipt ca un junghi in coasta muntelui si am inceput sa urcam pe o poteca cu pretentii de traseu turistic spre ceea ce localnicii numeau Cer cu Pamant. Daca jos la poale, muntele incepuse sa se primeneasca de primavara, cu cat urcam incep sa apara in locuri mai dosnice pete de zapada, pete care se indesesc culminand dupa vreo 2 ore de mers cu un covor de nea destul de gros, pe alocuri ajungand pana la genunchi. Urcam incet, in liniste, fiindu-ne teama sa nu tulburam linistea si pacea ce stapanesc acest taram, sau chemarile la dragoste ale sturzilor si mierlelor, atenti la urmele lasate pe zapada imaculata de diferite salbaticiuni ce haladuiesc prin zona.
Dupa mai bine de 4 ore de urcat si desi stiam ce ma asteapta, privelistea ce mi s-a deschis in fata ochilor m-a lasat fara grai. Inchipuiti-va un platou imens in varful muntelui, drept, de parca un gigant cu o coasa uriasa ar fi retezat muntele, luand fiinta ceea ce localnicii numesc Cer cu Pamant, nimeni nu stie cine si cand a pus acest nume si la lasat mostenire de generatii intregi, nume simplu dar atat de elocvent. Vara, in luna August, 2 saptamani acest loc freamata de truda localnicilor care fac aici fanul atat de necesar dobitoacelor din poiata. Ca sa nu mai piarda timp cu drumul si-au construit mai multe familii cate o cabanuta prevazuta cu o soba si priciuri din lemn umplute cu fan frumos mirositor unde sa-si hodine oasele muncite atat de greu cu coasa si furca, ramanand aici pana fanul este gata uscat si cu anevoie carat jos la casele lor. In restul timpului, aici stapanesc salbaticiunile, rar tulburate de picior de drumet ratacit din intamplare prin aceste superbe locuri.
Acum insa privelistea cunoscuta mie din vara plina de freamat si culoare m-a socat prin maretia locului amplificata de albul imaculat al zapezii stropit din loc in loc de verdele crud a-l cate unui brad pus acolo de Creator pentru ca trudnicul taran sa-si potoleasca arsita trupului la umbra lui. L a marginea acestui platou la o mica cabana apartinand mentorului meu am stabilit tabara de baza, nu veti crede dar cabanuta nu era incuiata cu lacat sau cheie ci doar cu un simplu zavor, toate fiind la locul lor asa cum le lasase din vara, soba veche din tuci, lampasul cu fotoghen in el, priciurile umplute bine cu fan, cateva brate de lemne taiate si frumos asezate,chibrituri, 2 labose afumate dar curate pe interior, deci tot ce ne era de trebuinta, ranitele noastre adapostind merinde si udeala berechet pentru 3-4 zile de sihastrie.
Dupa ce am facut focul in soba si am primenit o leaca incaperea, usurati de bagaje ne-am grabit spre locul in care stia nea Iuan ca nuntesc cocosii. Am coborat o vale destul de abrupta in care pe alocuri zapada ne ajungea pana la brau si iata-ne la poalele unei coaste greu incercate de o vijelie trecuta de mult pe aici lasand in urma din loc in loc cate un falnic brad culcat la pamant. Cu mare fereala ne apropiem de varful varsantului pana la un asemenea brad cazut la picioarele unui grup de 4 falnici confrati ramasi sa-si planga fratele cazut. In partea cealalta padurea se pravalea naprasnic intr-un hau negru si de nepatruns care i-mi dadea fiori. Aici, la adapostul batranului brad cazut ne-am facut locul de panda pentru a doua zi dimineata cand dupa spusele mentorului meu trebuia sa apara gatit de nunta, cavalerul, dupa care ne-am grabit spre tabara croind o poteca cat mai ferita dar si mai accesibila pe intuneric. In placuta caldura facuta de lemnele ce trosneau vesel in batrana soba si dupa ce ne-am ogoit foamea de lup iscata de mersul indelungat dar si de aerul extrem de curat si tare, am stat la taifas despre cum va trebui sa ma port a doua zi, cum si cand pot sa ma misc, cum sa trag si de la ce distanta, o sumedenie de sfaturi date de nea Iuan pe care mi le insuseam cu mare atentie. L a urma m-a strafulgerat o idee pe care i-am inpartasi-to prietenului meu, sa ma lase sa merg singur a doua zi la locul de bataie sa dau piept cu gotcanul. Nu m-a mirat faptul ca a aprobat destul de repede propunerea mea cunoscadu-i repulsia de a curma viata salbaticiunilor pe care le avea in pastorire indiferent ca era vorba de o vulpe sau de un aprig mistret, pentru el erau la fel, fapturi create cu un anumit scop silasate sa haladuiasca asisderea.
Nici nu am stiut cand am adormit dar mi sa parut ca au trecut doar 5 minute de cand am pus capul jos, m-am trezit de la o usoara apasare pe umar, prietenul meu pregatindu-mi deja o mica gustare si un ceai din flori de munte lasate la o grinda inca din vara trecuta si a carui aroma nu se poate uita toata viata. In timp ce ma infruptam la repezeala m-am echipat si cu batranica mea in spate si cu cateva cartuse in buzunar am iesit afara in noapte. Pret de cateva clipe am stat sa mi se obisnuiasca ochii cu intunericul si sa dau mana cu stelele care scapatau deja si binetele de cuviinta luceafarului care i-mi facea complice cu ochiul si am purces la drumul pe care i-l facusem in ziua precedenta. Nerabdarea sau tineretea mea au facut sa mi sa para destul de usor si de scurt drumul pana la batranul brad cazut unde mi-am ocupat in liniste locul pregatit deja.
E inca intuneric si o liniste nefireasca ma inconjoara si ma invaluie asemeni unei mantii facand sa i-mi pun intrebarea daca am facut bine ca am venit singur. Timpul trece incet dar sigur si stelele au palit ramanand doar eu cu amicul meu luceafarul, sa veghem la linistea locului.
De o data, undeva ceva se petrece, nu realizez ce, dar parca s-a schimbat ceva in umbrele care ma inconjurau.
Dar ce se aude?, mi s-a parut mie sau trecut o adiere de vant prin brazii din fata mea?, ceva a stricat ordinea fireasca a lucrurilor asa cum le stiam eu in ultima jumatate de ora, parca ceva a miscat crengutele de brad si din nou liniste, dar de data asta simt ca nu sant singur, simt cu toata fiinta mea ca mai este cineva in apropiere, dar ce?
Acum nu mai am nici un dubiu, s-a auzit clar miscanduse crengile din varful bradului din fata mea si primul tocilat a venit firesc, asa cum am citit si cum mi-a povestit mentorul meu, sunete sacadate pe doua tonalitati diferite, mai discrete la inceput urmate de altele mai grave dar mai taioase in acelasi timp.
Deja parca vad ceva negru aproape de varful bradului dar nu sant sigur, ba da, si-a schimbat pozitia acum dar concentrarea i-mi provoaca durere si chiar iluzii. Nu departe am auzit alte sunete asemanatoare dar mai subtiri parca si mai timide. Mai trec cateva minute si iata-l, acum i-l vad mai bine, i-si schimba locul destul de usor in varful bradului asteptand parca sa multumeasca soarelui si padurii,luminii si muntelui pentru bucuria tainicei desfatari de care va avea parte. Nu banuia saracul ca niste ochi sfredelitori si hulpavi i-i urmaresc fiecare miscare gata sa sloboada durere si noapte vesnica. Incet i-mi dezasigur arma si o indrept spre pata neagra care se tot foieste nepasatoare in varful bradului. Deja e lumina destul de buna si incerc sa iau in catare cavalerul.
Dar ce se petrece? ce metamorfoza are loc sub ochii mei?, e aceeasi pasare pe care o urmaream de ceva timp?
parca e mai mare, a intins capul spre cer si si-a infoiat coada devenind uriasa parca si a inceput de data asta grav sa-si cheme partenera de nunta sau sa-si provoace adversarul pe care la auzit si el in departare, cine stie?
Raman ca in transa privind minunea din fata mea, deja puteam sa-i disting reflexele metalice din penaj cat si petele albe din coada. Uit de frig, uit de oboseala, uit de ce sant acolo si raman hipnotizat parca, inca multa vreme, cred ca nici nu am realizat cand si-a dat drumul in intunecimea padurii din spaele lui. M-am trezit intr-un tarziu din aceea stare si cu mai mare fereala parca decat la venire, nu stiu de ce , probabil in subconstient vroiam ca vraja sa nu se risipeasca, m-am intors la cabanuta unde ma astepta destul de nelinistit prietenul meu. S-a uitat lung la mine si m-a intrebat scurt:
-L-ai vazut?
Da , i-am raspuns, atat si nimic mai mult. A inteles totul si in liniste, fara sa ne intelegem in prealabil am inceput sa ne adunam lucrurile si in aceeasi zi am coborat muntele mai sarac cu un trofeu dar mai bogat cu o amintire de nepretuit. Abia acasa la masa in fata cu aceeasi cana cu vin fiert i-am povestit in putine cuvinte ce s-a petrecut acolo sus in crestetul muntelui intre maria sa cavalerul negru si mine nevolnicul, cel ce a vrut sa-i curme viata.
A zambit cu talc, nu mi-a zis nimic, a schimbat subiectul dar am observat mai apoi ca am crescut enorm in ochii lui si rarele mele popasuri mai apoi pe la el insemna o adevarata bucurie si sarbatoare.
Intors acasa am vazut suportul pe care i-l pregatisem pentru trofeul mult ravnit si parca nu mai era gol, parca era acolo in toata maretia lui asa cum l-am vazut atunci. Suportul a ramas gol si peste ani dar pentru mine cand ma uit la el, cavalerul este acolo, viu mandru si inconjurat de o vraja mistica. Poate ca acum si sotia mea va intelege daca va citi aceste randuri de ce tin atat la bucata aia de lemn de care am atata grija si la care ma uit cu drag de atatea ori.
Autor:
Mosul