Sihastrul de pe pat de cetina

SIHASTRUL DE PE PAT DE CETINÃ
by Scorpion

   Cuvinte grele îi îngheþarã în gât si palmele se strânserã dureros pe patul armei, iar suvita lunga de fum ce se strecura prin nara armei pãta aerul pur al pãdurii. Nu-i venea sã creadã ce se întâmplase si câteva pene plutind prin vãzduhul rece îl tintuiserã de copacul de care se sprijinea. Ecoul pocnetului aspru al armei încã se rãsfrângea printre copaci si ducea pe aripile lui glas de moarte. Pãdurea înghetase sub suflul mortii ce o cutreierase si falnicii cavaleri întunecati îsi înghetarã chemãrile.
   Se trezise dis de dimineatã, când zorile nici mãcar nu se pregãteau sã se arate si se gãtise pentru întâlnirea cu sihastrul. Plecaserã de la cabanã, el si moº Costicã, bãtrânul paznic al cãrãrilor muntelui si purceserã pe cãrãri abrupte, pãsind peste petice de zãpadã ce scârtâiau trãdãtoare sub tãlpi, pe lângã un pârâu ce arunca ape gãlãgioase peste pietre. De douã ori îl oprise mos Costicã si se lipiserã de copaci, prima datã când o ciutã îsi arãtase fãptura printre copaci, rotind ochii ei negri, speriatã. Petricã o urmãrise din priviri pânã când se pierdu printre copaci si tufe, tãcutã precum umbra unui nor. A doua oarã îsi aplecã privirea cãtre niste urme de lângã potecã si un fior rece i se strecurã dupã ceafã, urme late de urs în putere brãzdau pãmântul reavãn. Mos Costicã le vãzuse si el, iar mustata i se zbârlise sub un zâmbet hâtru.
   - Ia uite-l si pe Mos Martin ãsta, ce devreme si-a pãrãsit culcusul.
   Se lãsase într-un genunchi, degetele lui bãtãtorite de muncã mângâiarã pãmântul, iar pe fruntea lui se adânci o cutã adâncã. Îl privi în ochi pe Petricã.
   - Bag seamã cã urcã si el cãtre Hîga Mare, noi tot acolo mergem. Trag nãdejde cã ne-o lãsa în pace si nu ne-om tãia cãrãrile cu ale lui.
   Petricã înghiti în sec, iar mintea lui fugi cãtre cele douã cartuse cu bile din buzunarul adânc al hanoracului. Dar pãdurea fosnea nepãsãtoare din frunze, plecând cãtre cele douã fãpturi ce-i cãlcaserã nepoftite hotarul ochi reci. Troiene reci de zãpadã îngheþatã încã se întretãiau pe poteci, iar vântul rece sufla a opreliste printre copacii cu scoarte bãtrâne si crãpate. Noaptea încã era stãpânã peste fiintã si luminiþele firave ale lanternelor înfrângeau prea puþin din întunericul atotcuprinzãtor. Si au urcat pe lângã albia pârâului pânã aproape de o toplitã, unde pârâul îsi domolea pentru câteva clipe iuresul apelor lui, trãgând putere pentru o nouã bucatã de drum abruptã. Acolo mos Costicã s-a oprit si mâna lui scociorî prin buzunarul hainei, trãgând afarã sticla micã.
   - Acu om lua si o „usturime” si ne-om cere iertare spãsitã pãdurii pentru ce-o sã facem, cã pãdurii cele bãtrâne cer cavalerii tãinuire vietii lor si chemãrii cãtre îndeplinirea legilor firii.
   Au icnit amândoi sub sãrutarea înflãcãratã a focului de palincã din pere si mos Costicã a picurat câtiva stropi si pe pãmânt, fãcându-si o cruce largã. A rupt primul tãcerea.
   - Mãi ficior, mie nu-mi place sã pusc gotcan, am puscat unul în toatã viata si mi-a ajuns. Sã nu ridici pusca iar dupã ce ai dobândit gotcanul, cã sunt putini si tare dragi mai sunt ei pãdurii.
   Nu a mai asteptat rãspunsul, ci s-a lãsat într-un genunchi pe o piatrã, lângã pârâu, de a sorbit din palmele-i fãcute cãus apa lui rece.
   Luminã de începuturi de zi prinse a se strecura timidã prin întunericul boltii si au grãbit pasul, lunecând tãcuti printre copacii bãtrâni, de-o seamã cu codrul, cãtre cele tãieturi de care îi vorbise de cu searã mos Costicã. Petricã îsi amintea cuvânt cu cuvânt cele spuse de bãtrân.
   - Gotcanilor le plac tãieturile, cãtre margine, de unde se lasã din brazi pe iarba cea verde si gotcile îi asteaptã supuse pentru îndeplinirea poruncilor din adâncuri. Si acolo sã vezi cum se lasã pe iarbã si se înfoaie precum un curcan, mândru si netemãtor, cum vine sã-si arate mãretia. Grijã sã ai când ne apropiem, cã vânat mai sperios ca el nu se existã. O sã îl auzim întâi cum bate toaca, bate rar, pe urmã începe sã cloncãneascã mai repede si cãtre urmã porneste sã tocileze, de zici cã ascute brisca pe o gresie de râu. Tu sã stii cã doar atunci când tocileazã nu mai aude nimic, în rest e mai atent ca niciodatã.
   Primele licãriri de luminã i-au prins în capãtul unei vãioage si au mai fãcut câtiva pasi repezi, sãltându-se peste marginea unui bumbuleac. Pãdurea tãcea, pregãtindu-si parcã fãptura sã vibreze sub misterioasa chemare a sihastrului, de mos Costicã se opri si se sprijini de un brad.
   - Mã ficior, acu eu m-oi duce mai încolo, în altã bãtaie, darã tu stai aici, cã si aici e loc bun. Sã nu te foiesti prea mult, sã nu te simtã.
   Si se pierdu, umbrã veche a pãdurii, printre copaci. Petricã oftã încet si se lãsã pe vine, sprijinit cu spatele de brad. Arma clãntãni si înghiti bucuroasã bucãtile de moarte. Era timpul asteptãrii, timp în care se contopea cu pãdurea si timpul cernea peste el patinã mãruntã de uitare. Câteva degete aprinse de luminã alungau întunericul si, purtatã pe aripi de vânt susurat molatic printre copaci, chemarea „got-got” a unei gotci îl fãcu sã se înfioare. Nici nu avu timp sã se gândeascã prea mult când douã fâlfâituri grele rupserã tãcerea nefireascã a începutului de zi. Tresãri si ochii i se îngustarã, oare unde aveau sã se aseze? Un prea-plin de trãiri strãvechi prinserã sã-l încerce atunci când cântare de gotcã se fãcu auzitã mai înspre aproape, printre niste tufe. Si arma se ridicã singurã în umãr, strânse de palme asudate, iar inima prinse a-i bate sãlbatic în gât, asurzindu-l pret de câteva bãtãi de inimã. O toacã prinse a bate rar, de undeva aproape de vârful unui brad, iar o alta prinse a-i tine isonul, transformându-se apoi într-un cloncãnit, de Petricã nu mai stia unde sã se uite, sã prindã strãfulgerare atât de rarã a misteriosului cavaler. Îl surprinse pe o ramurã, aproape de vârful bradului. Se înfoiase, ridicându-si coada ca un evantai negru, pictat de un pictor pãgân cu dâre albe si capul lui negru era lãsat usor pe spate. De peste ciocul coroiat, de vultur, de sub masca rosie, ochii lui mici si rãi aruncau sticliri rãu prevestitoare, si chiar în lumina crudã a începutului de zi, pieptul lui îmbrãcat în platosã de pene negre-verzui cu sclipiri de otel de sãlbãticie împungea mândru vãzduhul rece. Petricã rãmase mult timp privind pierdut aceastã minune a codrului adânc, atât de rar vãzutã de ochii profani, simþindu-se pãrtas la frânturi tainice din viata ascunsã a codrului. În toiul fierbintelii, cu coada rãsfiratã si arãtând cãtre gotci statura lui mãreatã de stãpân, dãdea glas unei chemãri strãvechi, mai strãvechi decât timpul, susur si soaptã venind de pretutindeni si de nicãieri, rãscolind trãiri adânci si dând glas patimii sãlbatice de care se lãsase cuprins. La auzul tocilatului hârsâit, precum  lama unei coase petrecute peste o piatrã de râu, Petricã sãltã arma peste tufar si tinti îndelung, cãtre pata alba de la încheietura aripii. Capul vârstat cu cenusiu al unei gotci, nevãzute pânã atunci de el, îi urmã curios miscarea si deschise ciocul sã dea glas unei note de primejdie. Dar pusca trosni si aruncã moarte fierbinte cãtre înfierbântatul cavaler, iar plumbul fierbinte îsi croi drum înghetat prin armura de pene sticloase si sihastrul se dãdu peste cap, lãsându-se cuminte sã cadã în moarte. Dar chiar si de dincolo de moarte îsi sfidã asupritorul, ridicând o ultimã rugã fierbinte cãtre pãdure. Iar pãdurea îl ajutã, strecurând cu dibãcie o crenguþã subtire si interpunând-o între cavaler si cãderea lui înspre moarte. Un hârsâit aspru si capul si gâtul lui gros trecurã de-a latul crengii, împrãstiind cu dãrnicie bucãti de armurã, pene negre si verzui, ce se rotirã în dans de moarte si în suspin de jale în lumina crudã a începutului.
   Petricã se lãsã într-un genunchi lângã sihastru. Ochii lui negri se încetosau, pierzându-si lumina vieþii. Mai zvâcni odatã din picioare, o ultimã încercare de a se mistui în întunecimea primitoare a codrului, însã era târziu, mult prea târziu….