Vânătoarea, o miză scumpă sau un trofeu “ieftin”?...

Vânătoarea, o miză scumpă sau un trofeu “ieftin”?...

Se pare că e şi una şi alta. Depinde din ce unghi e privită, din ce perspectivă este evaluată. Nu mai e de mult timp un secret pentru cei care-mi cunosc ardoarea cu care am trăit şi m-am raportat mereu la “pasiunea vieţii mele”,... că, de la dosnice injurii  la aprecieri, de la satisfacţii la umilinţe, de la greu la uşorul trăirii, am îndurat cu stocismul incurabil al iubirii oarbe, cam tot ce mi-a dăruit (sau luat!) vânătoarea şi “oamenii ei”. Se spune în popor, şi, probabil că fiecare a simţit-o personal, că atunci când te doare măseaua nu se poate să nu-ţi simţi şi capul greu. Cu alte cuvinte, traducând logica aceleiaşi înţelepciuni populare, orice parte suferindă a unui întreg, nu se poate să nu producă suferinţă măcar unei alte părţi a întregului, dacă nu acestuia în totalitatea lui. Aşadar, de parcă n-ar fi fost de ajuns neliniştea socială care pare să sufoce România anului 2010, oarece deranj şi destul disconfort sunt sortite a se produce anul acesta şi în breasla vânătorilor români. Ei, vânătorii au mai rămas în anticamera încrâncenării, fiindcă pescarii au cam îmbătrânit deja în haosul legislativ şi în miezul luptelor intestine dintre asociaţiile mai vechi ori mai noi care şi-i dispută. Anul acesta, în toamna lui 2010 mai precis, expiră contractele de concesiune pentru fondurile de vânătoare, perspectivă care a dat startul unei lupte (mai mult sau mai puţin cinstite, mai mult sau mai puţin “la vedere”,...) nebune pentru a pune mâna pe fondurile care timp de 10 ani au fost administrate (mai bine sau mai rău!) de către actualii gestionari. Despre această luptă ascunsă se pot scrie nu un editorial ci adevărate studii de doctorat. Asta fiindcă de la lobby-ul parlamentar (renumitul mers cu “jalba-n proţap” pe la mahării politici locali) la trasul sforilor alunecoase până la ograda ultimului proprietar de teren situat în perimetrul fondului de vânătoare, neexcluzând şantajul sentimental (ori?...) financiar, totul pare justificat la doritorii de a deveni pentru următorii zece ani “proprietarii” fondurilor de vânătoare. O miză scumpă dacă se au în vedere cheltuielile care se fac pentru atingerea ei, dar, în acelaşi timp, posibil, transformarea vânătorii într-un trofeu mult prea “ieftin” faţă de preţul corect al acestei pasiuni. Ce vor câştiga şi ce vor pierde vânătorii adevăraţi dar modeşti (din punct de vedere al potenţei financiare) din toată această campanie de cucerire a lor şi a fondurilor pe care au vânat până acum?...Greu de prevăzut! Un lucru e sigur: vor apărea oportunităţi benefice vânătorii dar şi riscuri. Dintre riscuri, cel mai mare ar fi ajungerea fondurilor de vânătoare pe mâna băieţilor deştepţi şi treziţi peste noapte pe grămezi de bani, care cumpără dreptul de gestiune şi vânătoarea în nume propriu doar din orgoliu (pentru a dovedi altora cât sunt de puternici şi cum se pricep ei la învârtit relaţiile sus puse!) şi în lipsa oricărei strategii de administrare corectă şi benefică a vânătorii. Apoi, modificarea legii în sensul fărâmiţării administrării vănătorii astfel încât un fond actual să fie din 2011 împărţit la zece (să zicem!) gestionari ar fi de asemenea dezastruoasă. Precum la fel de dezastruoasă ar fi continuarea administrării unor fonduri de către AGVPS în maniera “colhozului” capitalist de vânătoare, astfel încât acest colos de gestiune a vânătorii (dar mai ales cei care îl conduc la toate nivelurile) să nu înveţe nimic din ceea ce li se întâmplă acum: riscul de a-şi pierde (după pescari!) şi mare parte dintre vânători odată cu pierderea unor fonduri de vânătoare. Sufocaţi doar de politicile financiare ale asociaţiilor şi ignorând total în ultimul timp interesul pentru corecta selecţie a membrilor şi a acelora care (onorific sau nu!) trebuie să redea conducerilor onorabilitate şi un model de urmat, călcând în picioare etica şi cultura vânătorească (depozitată  în mare parte la vechii vânători, toamai la aceia care sunt ameninţaţi  cu excluderea fiindcă nu-şi mai pot plăti cotizaţiile), AGVPS-ul a ajuns într-un punct critic pe care dacă nu are înţelepciunea să-l treacă nu va mai avea în viitor şansa să o facă. Cred însă în buna credinţă a tuturor celor implicaţi în acest mecanism de împărţire a “caşcavalului” vânătoresc. Cu alte cuvinte, veţi spune!,  sunt naiv! Se prea poate, dar vreau să cred că acest drept al bunei credinţe nu mi-l poate luat nimeni. El ţine de educaţie, la fel cum dreptul la opinie, la cuvânt înăbuşit de durere adesea, nu poate fi niciodată perceput ca o mare favoare care ni se face, de către unii sau alţii dintre “ai noştri”. Indiferent cine sau ce sunt ei!
                                                       Sorin Gîrjan.