Copoiul ardelenesc

Copoiul ardelenesc este una din cele mai elegante rase de câini. Este un câine de vânătoare unguresc străvechi, caracteristicile lui s-au format de-a lungul secolelor datorită condiţiilor specifice de climă, relief şi a condiţiilor de vânătoare. 
Toată înfăţişarea denotă nobleţe si armonie.  Mână şi opreşte excelent, poate fi folosit pentru căutare şi pentru munca de limier. Are simţul olfactiv deosebit de dezvoltat, capabil să caute perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, chefneşte caracteristic, iar în timpul gonirii latră pe un ton înalt, răsunător, ce poate fi auzit de la mari distanţe. În timpul vânătorii, răpitoarele cu păr de statură mai mică sunt prinse şi sugrumate, vânatul mare mânat şi oprit. 
 Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Alte denumiri: Hungarian Hound, Transylvanian Bracke, Siebenburgen Bracke, Erdelyi kopo, Transsylvanischer Laufhund, Siebenbürgischer Laufhund, Ungarische Bracke.
 Cercetările istorico-arheologice au pus în evidenţă că triburile maghiare, la sosirea lor în Europa (secolele 7-10), au adus cu ei în Bazinul Carpatic pe lângă ogari şi caini ciobanesti şi un fel de copoi cu statură mai robustă. 
 Acest câine-copoiul-aparţinea rasei „copoi tătar", originari din Asia Centrala. Aceşti copoi, ajunşi în Europa, prin încrucişarea cu "copoiul celtic", endemic în Europa, au dat naştere unei rase noi, copoiul Panonic, strămoşul comun al copoiului ardelenesc şi a vijlei maghiare.  
 Din acest trunchi comun s-au format şi celelalte rase de copoi ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est, precum copoiul austriac, slovac, polonez şi câţiva copoi din Balcani. Denumirea oficială FCI: Hungarian Hound-TRANSYLVANIAN SCENTHOUND-Erdélyi kopó, în latină Canis familiaris sagax braco Transylvanicus. Cuvântul unguresc „kopó" apare pentru prima dată, potrivit Oklevélszótár (Dicţionar de Diplome) în diplomele maghiare redactate în limba latină. 
  Astfel, într-o diplomă datată în 1237 din Pannonhalma, apare referirea: Vdornici de uilla Borost quorum nomina Itol Copou. In 1240; „Quorum nomina sunt hec Copo Bene Ceke". In 1293 : Iwau Leseu Kopou Nuzo Nertheu Lukeu et Thuzon servientes, ca nume de ocupatie. 1399 : Thomam dictura Kopó, 1422 : Dominico Kopó ca nume de familie, 1492 : Vrbanus Kopo. Mai târziu întâlnim cuvântul "kopou", iar în 1788 apare sub forma de "koppo". Semnificaţia cuvântului kopo în limba maghiară este "a prinde", a înhăţă , a apuca (kopó, kapó, kapni, vadat elkapó - a prinde, a lua, cel ce apucă vânatul). 
 Primele ilustraţii, desene, picturi le găsim în Codex Albensis scrisă la Szekesfehervar între anii 1100-1120 copoi cu iepure, în Képes Krónika (Cronica Pictata) din anii 1374-1376, pe miniaturile colorate vedem copoi de diferite culori, în pictura regelui maghiar Sigismund Luxemburg (1368-1437) într-un codex din sec. 15 se vede un copoi în faţa tronului.       
  Pe o cupă de argint gravat din Transilvania din anii 1600 putem vedea doi copoi ajutând la o vânătoare de urşi cu lancea. Familiile Rákóczi şi Zrínyi aveau cei mai buni copoi, copoiul negru ungar. Este consemnat că principele Rákóczi György (1593-1648) avea ogari şi copoi foarte renumiţi. In curţile nobiliare ardeleneşti a existat un efectiv mare de câini de vânătoare. Lângă curţile nobiliare erau construite clădiri pentru copoi şi crescătorii de câini (de ex.bucătărie de copoi, lăcaşe pentru paznicii de copoi).Numele ocupaţiei era canifer. Locuinţa caniferilor regelui, sau ai contelui era denumită după rasa de câine cu care se ocupau: ex. Kopó (satul copoiarilor), Agárdi (satul ogarilor), Ebesfalva (satul câinilor), Peszér (canifer), Vizslás etc. Paznicii de câini şi copoiarii contelui Thököly István, în anul 1666, vânau în jurul localităţii Késmárk (Kezmarok, actuala Slovacie) cu ogari, vizsle şi copoi. Principele transilvănean, Apafi Mihály (1661-l690), avea 54 de vizsle, 83 de copoi, 125 de ogari, nobilul Bornemissza József, în secolul al 18-lea, avea 80 de copoi şi 25 de ogari. Mare vânător, scriitor si copoiar a fost contele Újfalvi Sándor (Kackó-Câţcâu, 1792 — Kolozsvár-Cluj, 1866). 
  Picturile lui Vastagh György (1834-1922) făcute în anii 186o reprezintă pe Újfalvi Sándor călare alături de doi copoi şi un mistreţ, iar pe o altă pictură în ulei apare alături de doi copoi şi un urs vânat. Până în sec. al 19-lea copoiul a fost destul de răspândit în Bazinul Carpatic. 
  Prima descriere a fost făcută de către Pák Dienes în Vadászattudomány în anul 1829: "Copoi este numit câinele, care cu nasul fin, cu căutarea harnică găseşte, hârţuieşte, goneşte vânatul şi între timp latră pe un ton înalt, sonâtor." Avea mai multe denumiri: până în 1729 era numit Copoi Maghiar, a mai fost numit copoi de pădure (erdei kopó), copoi roşcat (vörös kopó), copoi ardelenesc cu picioare lungi şi cu picioare scurte, copoi negru maghiar etc. Din denumirile de epocă reiese că nu era vorba de aceeaşi rasă, mai degrabă despre o familie de rase. Dovadă este faptul că la unii indivizi ai rasei şi astăzi apar aceste semne deosebite. 
 Schimbările structurale ale bazinului Carpatic- desecările, scăderea suprafeţelor păduroase, sunt cauze din care vânătoarea cu copoi s-a restrâns pe zonele muntoase ale Carpaţilor din Transilvania şi Slovacia de azi. 
  Prima înregistrare era în 1886 în Cartea de Origine a Câinilor de Vânătoare Maghiari (Magyar Vadászeb Törzskönyv)-inregistrat cu numele Magyar kopó (Copoi Maghiar), în anul 1899 a fost întemeiată MEOE (Asociaţia Chinologică Maghiară) şi până în 1944 copoii au fost înregistraţi de către Magyar Vizsla Klub (Clubul de Vişlă Maghiar), în 1910 au fost înregistrate câteva exemplare iar în 1941 (în nordul Transilvaniei) au fost înregistrate încă 27 de exemplare, dar cel de al doilea război mondial n-a fost favorabil pentru vânătoarea cu copoi. 
  In Ardeal, prin anii 1940, pandurii "cu pene de cocoş" (kakastollas csendőrök) au folosit copoiul ca şi câine de poliţie, ceea ce pentru renumele lui de mai târziu n-a fost favorabil. In legile referitoare la vânătoare apărute în România în anii, 1921, 1932, 1947, rasa a fost declarată fiară răpitoare aşa că rasa aproape a dispărut. Aceste ordine au decimat serios efectivul şi aşa redus al copoilor. Probabil pe lângă motive ideologice, aveau şi motive de gospodărire a vânatului. Intre anii 1944 şi 1969 n-a fost înregistrat niciun cuib, după evidenţa FCI rasa s-a stins total. 
  Totuşi în mâna "vânătorilori ţărani" au mai rămas copoi. Aşa că atunci când în anii 1960 Dr. Győrffy Lajos, medic veterinar al Federaţiei Maghiare a Vânătorilor şi Dr. Fodor Tamás, biolog au început să caute exemplare de sânge pur în Ungaria, au venit şi în Transilvania pentru împrospătarea de sânge. Prin Bogdán Imre şi mai ales prin Dr. Bodor László, medic în Sighetu Marmaţiei, au ajuns la Nyisztor Péter din Sighet, care a avut 7-8 copoi ardeleneşti rasă pură. De la el au fost cumpăraţi doi căţei, care au fost duşi în Ungaria şi au fost depuşi în Grădina Zoologică din Budapesta fiind numiţi Mózsi de Grădina Zoologică (mascul) şi Réka de Grădina Zoologică (femela).Mai târziu au găsit şi alţi copoi ardeleneşti de rasă pură, (de ex. cu ajutorul lui dr. Kelemen Attila si dr. Bóka Géza in anii 1963-64 au mai gasit exemplare la Jeica-Zselyk, jud. Bistrita Nasaud). Aşa a început revitalizarea rasei cu conducerea lui Dr. Anghi Csaba şi a lui Dr. Szederjei Ákos. In 1966 FCI oficial a recunoscut rasa cu numărul de standard 240/a, iar în 1968 1-a înlocuit cu numărul 241. Ulterior standardul a suferit mai multe modificări, dar de fiecare dată se vorbea de două varietăţi. La ultima modificare de standard din 2000, nu se ştie de ce, a fost omisă descrierea detaliată a varietăţii cu picioare scurte, doar la "Scurtă istorisire" se aminteşte de această varietate a rasei. Totuşi, varietatea de picioare scurte de culoare galben roşcat-albă exista şi în Ungaria şi în Romania. In 2004 Guvernul Ungariei a declarat patrimoniu naţional rasele de origine maghiară, inclusiv Erdélyi kopó (copoiul ardelenesc) prin Anexa 32/2004 (IV. 19) Decizia OGY. Cea mai precisă descriere a rasei provine de la ornitologul şi vânătorul brasovean Czynk Ede (1851-1899), apărută postmortem în revista de vânătoare în limba germană Waidmannsheil! din anul 190l XXI. Nr. 3-4: Die Siebenbürger Bracke. El a postat şi câteva poze cu copoii din Sibiu. 
   "...domnii de la ţară au organizat vânători bine concepute cu durată de mai multe zile, chiar săptămâni, cu participarea iobagilor, la care întotdeauna au fost prezenţi câţiva copoi prinşi la lesă, care fie că ei au scotocit vânatul, fie că au fost hărţuiţi de oameni, au gonit în faţa puşcaşilor. Tatăl meu, care s-a născut în 1798, chiar şi la vârsta de 84 de ani abia dacă avea fire de păr alb, povestea că bunicul-care a trăit 89 de ani-în tinereţe a vânat zimbrii în munţii Ghurghiului. La asemenea vânători un rol fundamental îl aveau copoii dârji, puternici, care au mânat zimbrul uriaş, au adus în bătaia puştii sau l- au oprit. Ne aducem aminte atât bunicul meu, cât şi tatăl meu şi eu, că de fiecare dată s-a întâmplat la fel. Cu cea. 40-50 de ani mai înainte, cu ocazia schimbului de comerţ cu Levante, au ajuns în ţară şi câini străini, dar aceştia n-au putut rezista faţă de bine stabilizata rasă, denumită Siebenbürger Bracke. Copoii noştri s-au răspândit în tot Ardealul. Atât vânătorii orăşeni, domneşti, cât şi cei de rând îl folosesc şi în prezent. Găsim în mod deosebit copoi de foarte bună calitate în zonele montane, păduroase pe întinderea cea mai mare a ţării. Câinii pe scurt sunt numiţi "Jagdhund" (câine de vânătoare) sau "brackirer" (mănător) mai rar "Bracke" (copoi). Maghiarii-secui îl numesc "kopó", de aici vine în limba română denumirea de "copoi". Saşii din Ardeal îl numesc la fel "Jochtangd" (Jagdhund), denumirile Kapo sau Kopó le folosesc mai des. Cele din urmă denumiri au fost preluate de la secui şi de români, aceştia trăind în jurul lor."
  Copoiul ardelenesc este una din cele mai elegante rase de câini. Este câine de vânătoare străvechi unguresc, caracteristicile i s-au format datorită condiţiilor specifice de climă, de relief şi condiţiilor de vânătoare. Toată înfăţişarea denotă nobleţe si armonie. Mână şi opreşte excelent, poate fi folosit pentru căutare şi pentru munca de limier. 
  Mirosul deosebit de dezvoltat, caută perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, chefneşte caracteristic, în timpul gonirii latră pe un ton înalt, răsunător ce se aude departe. Răpitoarele mai mici cu păr sunt sugrumate, vânatul mare mânat şi oprit. Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Lucrează individual şi departe de conducătorul lui, cu ocazia unei vânători aleargă chiar şi 80-100 km. 
  Totdeauna se întoarce la locul de pornire. La munca lor caracteristică se folosesc haite mici compuse din trei-cinci copoi, dar lucrează şi individual. In Europa se cunosc două feluri de vânători cu copoi, cel apusean şi cel răsăritean. Scopul celui apusean este ca haita compusă din mulţi copoi să captureze vânatul. Astăzi scopul este mai mult unul sportiv, un cross călare, iar vânătorii călare să se distreze bine. Vânătoarea în stil răsăritean se desfăşoară cu unu-trei copoi. Scopul este scularea vânatului care ziua nu se mişcă şi gonirea lui către vânătorii care stau pe trecători. Copoiul ardelenesc nu este potrivit pentru vânătoare cu haită de copoi tip apusean. Contele Széchenyi István (1791-1860), baronul englez John Paget (1808-1892) în 1842 la Câmpia Turzii (Aranyosgyéres jud. Cluj), baronul Wesselényi Béla (1847-1904) la Jucu (Nemeszsuk jud. Cluj) au încercat folosirea în haită a copoiul ardelenesc, dar fără reuşită. Rolul principal al copoiului este ţinerea urmei fără abatere şi căutarea rapidă a unor teritorii imense, lucru pentru care nicio altă rasă nu este potrivită. Copoiul este un câine independent - aşa şi trebuie să fie- de multe ori lucrează la kilometri distanţă de stăpânul său si trebuie să rezolve anumite situaţii. Copoiul este conştient de valoarea sa şi greu se poate dresa. 
  Rănile serioase nici nu le sesizează, dar o apostrofare minimă îl influientează în asa fel încât zile întregi devine inutilizabil. Dacă este învăţat cu îndemnare, cu răbdare se poate ajunge la ei la orice, ce poate face un câine, dar zgarda cu cuie, bâta, biciul, în general pedeapsă corporală îl distruge. Nu îi place urmărirea la lesă lungă. Cum se încordează lesa, devine nervos, iar după câteva repetări pierde orice chef de lucru.
  La goană de mistreţ, în măsura posibilităţilor, să aducem numai câini care au avut contact cu mistreţii cel puţin în ţarc. Foarte important este să cunoaştem stabilitatea sistemului nervos al câinelui. Parţial trebuie să stim cum reacţionează la focul de armă, deoarece la vânătoare cu goană se trag multe focuri de armă, iar un câine cu sistem nervos labil cade în panică şi fuge. Pe de altă parte trebuie să fie indiferent şi faţă de gonaşi, deoarece aceştia strigând şi lovind copacii, pot provoca cu uşurinţă un atac din partea unui câine cu înclinaţie agresivă. 
  Este o treabă norocoasă dacă prima vânătoare se desfăşoară în ţarc, deoarece posibilitatea ca să se piardă câinele este minimă şi este posibil să se întâlnească cu mistreţul. Creşte şi posibilitatea ca mistreţul să fie împuşcat chiar în faţa lui, în felul acesta copoiul va avea senzaţia de reuşită, mai repede îndrăgeşte goana de mistreţ decât să îndrăgească gonirea căpriorilor. La introducerea copoilor (în general a câinilor la mistreţi) trebuie să ne străduim ca începătorul să nu poată greşi, să nu devină vânător de cerbi sau de căprioare. 
  La vânătoare în ţarcuri, copoiul se obişnuieşte să se caute în faţa liniei de gonaşi şi la ce distantă să mâne vânatul. Pe terenuri libere este bine ca la pornirea liniei gonaşilor copoiul tânăr să fie condus la lesă lungă în raport de teren, deoarece cerbul sau căprioara mai sensibilă se întoarce la începutul goanei. Este bine ca în asemenea situaţii să nu dăm drumul câinelui pasionat până ce „colegii" mai experientaţi nu dau de mistreţ. In acest caz lătratul de gonire aproape că îi îmbată pe ceilalţi copoi, şi mai ales cei tineri vor alerga peste munte şi punte în direcţia lătratului. 
  In asemenea cazuri să desfacem totul de pe copoi nu cumva să se agate în vreo creangă puternică sau într-un gard. Dacă avem un copoi antrenat şi capabil chiar şi prima dată nu va istovi vânătoarea pe durata întregii zile. Este eronată părerea că mărimea copoiului poate fi defavorabilă fată de mistreţ în deset. Părerea celor care vânează cu copoi ardeleneşti este: chiar dacă se mai întâmplă răniri, nenorociri ce se termină cu moartea câinelui, acestea sunt rare. Aceasta se datorează faptului că, în general, copoii nu se prind în vănat respectând distanţa potrivită, au grijă de sine. 
  Este o însuşire foarte bună a multora dintre copoi puternica înclinaţie de a boci lângă vânatul căzut, ceea ce este foarte util şi se poate dezvolta.   Mistreţii răniţi şi ascunşi în deset trebuie semnalizaţi la locul exact şi îndelungat, până când vânătorul îi dă lovitura de graţie. Nici în acest caz nu este potrivit dacă copoiul se prinde de mistreţul rănit şi culcat deoarece îndeamnă la fugă şi împiedică vânătorul în ochire. S-a întâmplat ca după terminarea goanei, când se considera că toti mistreţii împuşcaţi au fost adunaţi, unul din copoi, rămas liber, a cercetat teritoriul apropiat şi a găsit un mistreţ neobservat, mort în vegetaţia deasă, pe care l-a bocit până ce a fost adunat. Dacă n-ar fi fost găsit de copoi şi semnalizat perseverent, vânatul ar fi fost pierdut. Obiceiul copoilor de a se pierde deseori la vânătoare pe terenuri mari, nu s-a adeverit întotdeauna. 
  Este adevărat că nu după fiecare goană adunăm tot atâţia copoi ca şi la pornire, dar la terminarea zilei de vânătoare copoii se reîntorc. Bineînţeles nu este scopul nostru, câinele să colinde singur pădurea, dar copoiul tânăr, obişnuit cu modul actual de vânătoare va întelege şi va respecta marginile goanelor. Numai în cazuri extreme poate să se piardă. Câinele trebuie obişnuit cu metodele actuale de vânătoare. 
  A organiza mai multe goane într-o zi, a parcurge distanţe mai mari între corpuri de pădure cu maşinile de teren este o provocare pentru orice câine. 
  Deseori nu copoii rămân în urmă, ci noi nu avem răbdare să îi aşteptăm. Copoiul ardelenesc are un caracter liniştit, echilibrat, totodată hotărât şi este temperamental. Nepretenţios şi uşor adaptabil, nu latră nemotivat. Faţă de străini este rezervat si bănuitor, dar ţine mult la stăpanul lui, pe care îl şi apără. Datorită curajului şi a fidelităţii poate deveni un bun câine de pază.
  Este prăsit în două varietăţi. Una a copoiului ardelenesc cu picioare lungi, cealaltă cu picioare scurte. Cele două varietăţi diferă la mărime, culoare şi păr. Copoiul cu picioare lungi are înălţimea la greabăn de 55-65 cm, culoarea de bază este negru catifelat cu semne roşii-galbene închise şi albe. Copoiul cu picioare scurte la greabăn are 45-50 cm, culoarea de bază roşcată, semne albe apar şi la el. Dar să vedem ce scrie Czynk Ede in 190l: 
   „Copoiul ardelenesc în general este ceva mai mare decât câinii de talie mijlocie, înălţimea medie la greabăn este de 60-65 cm. Câinii folosiţi de români la capre negre în munţi sunt numai de 60 de cm, sau chiar mai mici. [...] Forma capului copoiului ardelenesc seamănă cu cel al copoiului austriac. Partea superioară a craniului este mai puţin rotunjită, linia de mijloc mai puţin pronunţată. Pielea de pe cap nu are riduri, buzele nu atârnă. Urechile de mărime mijlocie, trase peste ochi ajung peste ei. Pe la mijloc sunt mai laţi, mai jos subţiinduse se rotunjesc. Mai sus, începând fară răsucire atârnă lângă cap. Ochii curaţi de mărime mijlocie, cu expresie binevoitoare la unii câini au chiar o privire plăcută. Culoarea este gălbui-brună, rareori mai închisă. Gâtul cu salbă lungă are riduri. Spatele destul de lung are crupă teşită. Pieptul nu este foarte larg, mai mult adânc decât în formă de doage, burta puţin suptă. Coada lungă, puternică şi uniformă, treptat se subţiază. De la mijloc până la vârf este încovoiat în sus, la mulţi câini în timpul căutării ajunge aproape pe spate. Picioarele anterioare sunt drepte, articulaţia cotului nu iese în afară. Umerii sunt oblici. Picioarele posterioare: fesele nu sunt foarte dezvoltate, partea de jos bine alungită nu este îndoită. Din spate privit nu are coate de vacă ci regulate. Nu pe toţi câinii apar ghiare de lup. Unii vânători apreciază mai mult copoii născuţi cu ghiare de lup. Laba picioarelor este rotundă, bine închisă, degetele puternice, perniţe tari şi ghiare puternice. Părul mai aspru şi scurt, deşi mai lung decât la alte rase cu păr scurt (ex. Pointeri) este mai dur la pipăit, lucios, îndesat. Copoi cu păr lung sau mai lung, rareori se pot vedea. Culoarea, în marea majoritate a cazurilor, este negru-catifelată cu semne galbene mai accentuate sau mai palide. Apreciaţi sunt câinii negri cu semne roşiatic-galbene, cu două puncte deasupra ochilor, cu aceeaşi culoare pe falcă şi pe partea interioară a picioarelor, dar cu un alb curat pe piept. Negri curaţi, la care semnele galbene sunt de un maro închis sunt rare precum şi cei suri-maro sau galbeni spălăciţi, care chiar dacă sunt buni la lucru, denotă lipsă de rasă curată. Pe lângă copoi negri, sunt crescuţi în număr destul de mare şi copoi de culoare galben-maronie cu semne mai deschise şi cu pată albă mai mică sau mai mare pe piept. In cazul ambelor culori deseori apare şi laba picioarelor albă. In munţi, mai ales la vănătorile de capre negre, sunt folosiţi aceşti mai mici copoi roşiatici. In ceea ce priveşte educarea şi dresarea copoilor, putem spune prea puţine lucruri, deoarece de un dresaj ca la câinii de aret nici nu poate fi vorba. Câinele tânăr este purtat cu cei mai în vârstă, până devine independent. Dacă nu avem la îndemână câini buni, ne ajută nasul şi instinctul de gonitor. Vânătorul conduce câinele tânăr pe urmă sau pe dâră, şi deseori el găseşte vânatul înaintea câinelui, pe urmă lasă totul pe seama copoiului. Totul depinde de părinţi buni.”

In 1938 în revista Carpaţi nr. 2 A. Popovici scria aşa:„In anul 1910 am avut ocazia sa-mi procur un căpău de rasă, de care pe atunci se mai găsea şi le ziceam „căpău ardelenesc".(...) Avea pieptul lat, format admirabil, picioarele înalte caracteristice iutelui, spatele drept şi o voce adâncă şi puternică. Pe spate era negru, pe burtă şi picioare galben închis, pieptul galben închis cu o stea albă în mijloc. Se numea Villám, pe româneşte Trăsnet." 
  Ionel Pop (1889-1985), în anii 1930, tot în revista Carpaţi scrie câteva detalii despre varietatea cu picioare scurte: „"Ardeleneştii" erau câini uşori, cu trup zvelt, îmbinau o impresie de delicateţe cu profilul vânjos al muşchilor. Mai mici la stat decât copoii obişnuiţi, aveau capul modelat fin, cu botul cam ascuţit, ochii brun închişi, cu o expresie de blândeţe abia găsită la alte rase. Caracteristică le era culoarea părului neted: păr galben-roşiatic, unicolor, fără nicio nuanţare. Gulerul alb ca zăpada, dunga de pe frunte, uneori albul fluierelor picioarelor se tăia în margini precise, fără treceri. Albul de pe cap se întindea pe şaua botului, până la nasturele negru al nasului. Erau câini blânzi, foarte ataşaţi omului şi casei, deosebit de sprinteni în urmărirea vânatului, aveau nas excelent si de obicei vânau dând glas înalt, sonor." 
  La varietatea cu picioare lungi corpul s-a format pentru alergare pe distanţe lungi, cu osatură de atlet, nici dură dar nici subţire. Uscăţiv, muschiulos, are o mişcare echilibrată, elegantă. Varietatea cu picioare scurte este puternică, nu este scurtă la picioare, este clădită armonios. Este un câine robust, osos dar nu greoi, cu aparenţă elegantă. Cel cu picioare lungi era folosit la vânat mare, iar cel cu picioare scurte pe terenuri acoperite la vânat mic sau pe terenuri stâncoase la vânătoare de capre negre.

Bibliografie:
1. Kovács Ágnes
Az erdélyi kopó alkalmazása a magyar vadgazdálkodásban 2001/5
2. Kiss Boglárka
Erdélyi kopó fajtabemutató  A Vadászkutya, 2007/3
3. Czynk Ede
Die Siebenbürger Bracke Waidmannsheil! 1901/3-4
4. Bolyky Miklós
Vadászati jegyzetek Thököly István idejéből  in. Vadászörömök-vadászörökségünk Motesiky Árpád 2004
5. Dr. Tóth Zoltán
Az erdélyi kopó in. Hunor vadászkönyv 185-189.
6. Laurentiu Florin Puicin
Consideratii istorice cu privire la originea raselor de caini ciobanesti romanesti
7. Ionel Pop
Tusi  in. Carpati 1933-1948
8. A. Popovici
Ceva despre canele de mistreti  in. Carpati 1938
9. Gálfalvi Gábor
Székelykeresztúr és vidéke vadászatának múltja és jelene Székelykeresztúr 2003
10. Dr. Kelemen Attila (interviu)
Az erdélyi kopóról in . Nimród 1999 ianuarie
11. Tóthpál Tamás
A szervezett turizmus kezdetei Erdélyben in. Erdélyi Gyopár 2003/1
12. Emeric Bogdan (interviu)
13. FCI. Standard

Tőkés Lóránt (erdelyi kopo)  Cristuru Secuiesc 2010

              PARALAXA
                   de Violiv

 
             http://paralaxa.dictionarweb.com/
             http://en.wikipedia.org/wiki/Paralax

 Cam asta ar fi explicatia oficiala ... dupa originea greaca a cuvantului, asocierea termenilor 'eroare de paralaxa' ar fi un pleonasm.
Din punct de vedere practic, termenul eroare de paralaxa are intelesuri diferite functie de locul in care este intalnit.
La aparatele vechi fotografice ce posedau doua obiective suprapuse exista posibilitatea ca la vizarea unui obiect apropiat si incadrarea perfecta in obiectiv sa apara pe film decupat la partea superioara din cauza diferentei intre cele doua campuri de vedere si asta se numea tot eroare de paralaxa.

Revenind strict la lunete, in acceptiunea actuala a termenului, acesta se refera la un pic altfel de fenomen. Cele mai vechi lunete aveau lentilele dispuse intr-un acelasi tub unic. Undeva era inserat si reticulul, la fel de fix ca si lentilele iar reglajul se facea numai din suporti. Astazi aceste modele de lunete sunt foarte rare, numai ceva replici de Unertl si US Optics mai fac asa ceva. Avantaje au dar sistemul de reglaj extern este sofisticat si vulnerabil.
Ulterior reticulul plasat in interior a fost legat de un surubel care-i putea modifica pozitia sus/jos astfel incat reglajul pe verticala putea fi facut din tureta iar reglajul pe orizontala, mult mai putin folosit in conditii de trageri la 2-300 m era facut din montura si era relativ fix, in sensul ca odata tarat in poligon ramanea asa pana la urmatorul reglaj. In principiu unul din inele era fix si unul se putea deplasa lateral pe o distanta de cativa mm maxim, suficient pentru a corecta eventuale erori de prelucrare mecanica si imperfectiunile in alinierea tevii, culatei si lunetei. Partea proasta la aceste lunete era ca reticulul nu ramanea fix in centrul imaginii ci se misca sus-jos functie de distanta la care era reglat. Mesterii munceau mult la calculul si ajustarea prinderilor lunetei astfel incat arma sa poata fi reglata la celebra distanta optima (DRO) iar reticulul sa stea cat mai central posibil. Astfel de monturi sunt adevarate bijuterii si nu s-au putut realiza niciodata ca produse de mare serie ci numai strict adaptate unei arme in particular chiar daca porneau de la o piesa semi-finisata realizata industrial.
A aparut si reglajul reticulului pe orizontala din turete dar tot cu deplasarea acestuia in campul vizual astfel incat importanta monturilor cu ajustare a ramas la fel de mare. Astfel de lunete mai face astazi ATN din USA.

Si uite asa ajungem la lunetele cu care suntem obisnuiti, cu reglarea reticulului in toate directiile din turete dar cu imaginea acestuia perfect in centrul campului vizual indiferent de cat de mult am roti din turete. Asta s-a obtinut prin plasarea reticului in interiorul unui tub, impreuna cu un grup de lentile, acest tub fiind introdus la randul lui in tubul lunetei si fiind actionat de turete. Practic, acest tub, numit tub erector, este asemanator unui balansoar ce poate balansa in doua plane si cu bratele foarte inegale. Punctul de sprijin este undeva spre ocular in timp ce bratul liber se termina un pic inaintea turetelor. Miscarea turetelor schimba pozitia bratului liber sus-jos si stanga-dreapta miscand astfel si pozitia reticulului dar care ramane mereu in centrul campului vizual. Avand in vedere ca inafara de lentilele din tubul erector mai exista cel putin alte doua grupuri de lentile (obiectiv si ocular) care sunt montate rigid in tubul propriu-zis al lunetei e clar ca grupul central de lentile nu este fix in axul optic al celorlalte doua decat intr-o singura pozitie, in rest existand un oarece unghi intre aceste axe optice. Contrar a ceea ce ar parea logic la prima vedere, pozitia in care aceste axe se suprapun perfect nu este fix la jumatatea cursei de reglare a turetelor, cel putin pe linia verticala. Interesul tragatorului este sa aiba un mic unghi fata de pozitia ideala, adica luneta sa fie putin inclinata spre in jos la partea anterioara astfel incat sa foloseasca cat mai mult din excursia verticala maxima pentru a compensa caderea proiectilului la distante mari. Este complet nefolositor sa ai excursie totala de 1 m la 100 m si sa fii reglat la 100 m exact la mijloc....iti raman pentru distanta numai 50 cm din totalul posibil. Cu atat mai mult la noile lunete cu rozete multiple de memorare a reglajelor pe tureta verticala unde primul reglaj ar trebui sa pice la capatul unei curse pentru 50 - 100 m, apoi sa tot cresti distanta pentru urmatoarele.
O alta prolema este data de faptul ca luneta ar trebui sa fie un instrument optic cu focalizare egala de la 0 la infinit astfel incat sa vezi la fel de clar un obiect aflat la 1 m sau la 1 km. Ori stim cu totii ca asta nu e chiar asa in realitate.
Pe deasupra, reticulul ar trebui sa fie mereu in planul imaginii oferita de obiectiv, imagine ce va fi preluata de ocular si trimisa ochiului. Ori nici asta nu se intampla la nivel de sutimi de mm.
Lunetele 'simple' sunt construite 'paralax free' pentru o anume distanta, functie de utilizarea mai frecventa - cele de goana sunt astfel asamblate incat sa aiba distanta optima spre 50 m iar cele pentru tras mai departe intre 100 si 200 m dupa cum a crezut sau a putut fabricantul. Fix la aceasta distanta imaginea reticului este perfect clara si perfect superpozabila pe imaginea la fel de clara a tintei dar si aproximativ indiferenta la plasarea ochiului fata de axa optica a lunetei, adica fix la aceasta distanta e posibil sa nu pui ochiul exact central, sa vezi clasica semiluna dar glontul sa mearga unde trebe. Pe masura ce tinta este plasata la distante mai mici sau mai mari de obiectiv erorile se accentueaza si este cu atat mai evident cu cat distanta pana la tinta scade (vezi si explicatia paralaxei de pe wiki).
 
Problema s-a accentuat si mai mult odata cu aparitia lunetelor cu magnitudine variabila, asa-zisul 'zoom', zoom care se obtine prin deplasarea inainte-inapoi a grupului central de lentile. Cat reticulul a mai fost plasat la partea anterioara a tubului erector, adica in planul imaginii oferite de obiectiv=primul plan focal a mai fost cum a mai fost insa era deranjant pentru vanatori ca imaginea reticulului sa se ingroase pe masura ce mareai magnificatia si ai fi vrut sa ochesti mai precis o tinta mai mica. Odata cu aparitia reticulului in planul II focal, adica la partea posterioara a tubului erector, in planul imaginii oferita de grupul central de lentile si care va fi preluata de grupul ocular problemele s-au accentuat in asemenea masura incat s-a impus corectia lor. Intai au cerut-o tragatorii de poligon care nu reuseau nicicum sa-si ajusteze lunetele astfel incat sa vada si tinta si reticulul clare la 500 m apoi au cerut-o si vanatorii....mai bine zis le-a fost servita si lor rezolvarea si au acceptat-o cu placere.

Si uite asa am ajuns la ceea ce inseamna astazi 'corector de paralaxa'......este inca un dispozitiv mecanic adaugat lunetei, fie el plasat in stil vechi la partea anterioara a obiectivului, fie modern ca o a treia tureta si care misca pe o distanta infima tubul erector inainte si inapoi, de ordinul a sutimii-zecimi de mm, astfel incat sa suprapuna perfect imaginea tintei si imaginea reticulului pentru o anume distanta astfel incat ochiul tragatorului sa le perceapa mereu clar oricare ar fi distanta pana la tinta si, intr-o oarecare masura corecteaza si alinierea deficitara a ochiului in fata lunetei. Cum nimic nu e perfect, daca-ti pui mintea si perseverenta in a gasi imperfectiuni le gasesti si aici chiar si la cele mai mari nume in domeniu. Daca incerci sa te uiti prin luneta 'pe dupa colt' adica la limita in care mai percepi ceva din imagine s-ar putea sa constati ca reticulul nu are aceeasi grosime peste tot, ca este un pic curb pe vreo latura, etc. Cand se pune problema sa ochesti atunci privesti cat se poate de central si nu vezi aceste mici imperfectiuni. In fond, nici macar raza de lumina nu merge perfect drept si este deviata de gravitatie, interactiunea cu particulele agitate din aer, etc.


Revenind la 'samburele discordiei' adica posibilitatea de ajustare a pozitiei lunetei din suporti si necesitatea acesteia in ziua de azi sunt perfect de acord ca la anume categorii de arme asa este.
O sutime de mm eroare de prelucrare mecanica se traduce in practica la aproximativ 1 cm pozitie a glontului pe tinta la 100 m - asta presupunand ca arma trage perfect ca laser-ul. Toleranta actuala la prelucrare cu care se lauda firmele de prestigiu este de 2 sutimi de mm - adica 2 cm deviere pe tinta din cauze mecanice. O zecime ar insemna 10 cm pe tinta si tot ar fi mult sub posibilitatile actuale de excursie a reticulelor actuale din lunete serioase care au minim 50 cm la 100 m total. Jumate din excursia laterala ar fi 25 cm si asta inseamna 2,5 zecimi eroare de prelucrare mecanica......enorm, nici in razboi nu erau atat.
In plus, asa cum am spus si anterior, astfel de suporti pentru luneta sunt realizari foarte complexe, foarte migaloase, cu un numar sporit de interfete intre arma si luneta si cu posibilitatea teoretica de a se deregla mai usor decat o singura bucata de metal interpusa intre arma si luneta.
Trecand de la teorie la practica, bietii nostri vanatori cu carabina nu reusesc sa traga intr-o viata cat trag cei care cu adevarat trag mult, intr-un sfarsit de saptamana. Necesitatile de precizie ale vanatorilor nu sunt nici macar apropiate de cele ale celor care trag la 500-2000 m si chiar nimeresc tinta la distanta asta, ba mai fac si grupaje ba chiar se si intrec in rezultate. Niciunul dintre ei (sau poate doar vreun nostalgic) nu foloseste suporti cu posibilitatea de ajustare pe orizontala sau pe verticala ci suporti cat mai fixi posibili. Cele mai bune culate din lume sunt cele care au sina frezata direct pe culata si folosesc o simpla pereche de inele pentru montarea lunetei. Chiar si firmele celebre germane care mai ofera astfel de suporti pentru armele de vanatoare si care fac si arme de precizie nu folosesc decat suporti cat mai simpli posibili pentru ele. Da bine sa ai suport EAW pe arma da' nu fac cu nimic mai mult in termeni de rezistenta si precizie a monturii decat o pereche de inele de la Talley care costa de 10 ori mai putin.
Mare parte din asa-zisii suporti monobloc ai vestitilor producatori germani sunt alcatuiti dintr-un numar mare de piesisoare si surubele, toate prelucrate incredibil de migalos, care necesita stiinta de ceasornicar pentru montare si reglare si care SE DEREGLEAZA. Chiar si cei pomeniti inainte - de la Blaser - tot se rod dupa un numar finit de focuri trase si nu enorm..undeva intre 1000 si 2000 functie si de calibru si de masa lunetei. E normal ca daca dai cu un ciocan de 3-4 kg 1000 de lovituri in luneta suportii sa inceapa sa cedeze, cu atat mai mult cu cat imbinarile sunht mai numeroase si cu surubele mai fine.

In concluzie, daca ai un Ij 18 la care frezarea culatei poate fi vizibil cu ochiul liber deficitara sau daca ai un dublu-expres chiar de marca buna dar la care s-ar putea ca reglajul convergentei tevilor cu o anume munitie sa te duca in afara campului de reglare a lunetei, e bine sa fii pregatit cu un astfel de suport.
Daca insa posezi o arma moderna, de buna calitate si cu care nu vrei sa ai probleme atunci sunt complet inutili, indiferent de destinatie si calibrul folosit. Nicio arma de la care se cere sa traga mult si precis, nicio arma moderna tactica din ziua de azi nu foloseste asa ceva si inclin sa-i cred pe ei in detrimentul vanatorilor nostrii sau chiar al armurierilor vestiti de la Ferlach...

P.S. Stiind sigur ca de depaseste 3 randuri si nu isca samanta de scandal nu va fi citit pana la capat nici de 10% din cititori, pentru cei care au avut rabdarea sa ajunga pana aici, toata stima. 


P.S. O mica adaugire.
Teoretic si practic, imaginea cea mai clara se obtine exact in lungul axei optice si chiar asa se intampla la lunetele de acum 50-60 ani. Pe masura ce stiinta lentilelor a progresatunul din scopurile urmarite a fost acela de a oferi o imagine cat mai aproape de perfectiune pentru orice raza care intalneste suprafata lentilelor, chiar daca incidenta se realizeaza la periferia lentilei. Asa avem astazi posibilitatea sa urmarim imagini perfecte rin lunete la care bunicii nici nu visau si cu un camp de vedere de 1000 de ori mai mare decat 'gaura cheii' prin care priveau stramosii.
Combinatiile de lentile folosite corecteaza in mod foarte eficient aberatia de sfericitate, imaginea ce pare deformata rotund ca si cand te-au uita intr-o lingura la lunetele slabe. Este extrem de greu sa faci asta la o luneta cu atat mai mult cu cat diametrul lentilelor folosite e mai mare. Lunetele slabe folosesc lentile de diametru mare dar la carenumai centrul imaginii este clar. Cele cu adevarat bengoase folosesc lentile si mai mari dar obtin o imagine perfect clara pe tot campul imaginii. Practic, nu mai conteaza daca raza de lumina ajunge in luneta paralel cu axa optica teoretica ci poate ajunge in unghiul maxim oferit de campul de vedere pentru ca tot va fi corectata si adusa pe calea cea buna de sistemele de lentile. Efectul practic, pe langa imaginea perfect naturala, este si faptul ca acea dezaxare intre axele optice ale grupurilor de lentile componente nu mai prezinta importanta. Chiar daca tubul erector are 1-2 grade de unghi diferenta in orice plan fata de axa teoretica a lunetei tot vom vedea o imagine perfect clara si tot vom putea ochi la orice distanta am dori.
Ca este de dorit ca montura sa fie cat mai dreapta in plan vertical este foarte adevarat dar aste se realizeaza astazi doar prin prelucrarea mecanica de top a componentelor. O montura serioasa, fie ea formata numai dintr-un inel monobloc, baza monobloc sau chiar celebra baza Weaver-Picatinny impreuna cu o pereche de inele de top aseaza luneta aproape perfect in axul armei si, cu turetele aduse la jumate, plaseaza focul in tinta la 100 m undeva in maxim 10-15 cm fata de centru. Si asta am verificat de nenumarate ori si eu si amicii care se mai ocupa de pus si reglat cate o luneta.
Eu nu oblig pe nimeni sa-mi adopte optiunile in materie de arme, lunete, monturi, munitie, etc. Incerc doar sa pun in evidenta avantaje si dezavantaje si sa reusesc niste configuratii functionale pornind de la preturi minime. Pentru multi dintre noi pretul este o componenta majora a alegerii si nu mai e deloc obligatoriu sa cumperi monturi de 4-500 E ca sa-ti stea luneta pe arma exact acolo unde a fost pusa.

 
                             Ajun de sezon la rate
                                                  by MOSU

     De cel putin 2 saptamani pluteste in aer ceva misterios, incep sa se inteteasca telefoanele intre membri unei alese tagme de vanatori, dispar cartusele de 3-3,5 mm de pe rafturile magazinelor, se verifica echipamentul special, cizmele sold, ciochinarele, barcile de cauciuc, se fac planuri, strategii, incep insomniile, sotiile i-si pun ptr. a cata oara intrebarea cum de au putut fi atat de naive sa se marite cu un vanator.
     Este tagma ratzarilor, mancatori de cartuse si "prieteni" de nadejde a tzantzarilor, sint vanatorii indragostiti de rasariturile si apusurile de soare, de zborul sagetat al diferitelor specii de ratze, ptr. care o baie accidentala intr-o balta namoloasa nu umbreste absolut deloc frumusetea impuscarii unui ratzoi aparut ca o naluca de te miri unde.   Si nu putini sant cei care innopteaza la marginea baltii in ultima zi a lui gustar ptr. ca prima dimineata din septembrie sa-i prinda salutand cu focuri repezite si de cele mai multe ori ratate, primele "MIG-uri" ce se ridica dintre trestii.
    "Oferta" este mai putin variata acum la inceput de sezon cand vom intalni doar autohtonele, cele care au cuibarit la noi, pasajul cel mare intarziind inca pana spre sfarsitul lunii sau chiar in Octombrie, cand migreaza prin tara noastra, in valuri, multe populatii de rate originare din tarile reci, Romania fiind locul de trecere a cel putin 6 drumuri de pasaj principale ale vanatului de balta (drumul Marii Negre, drumul sarmatic, drumul pontic, drumul ostelbic, drumul carpatic, drumul panono-bulgar)
    Dintre speciile de ratze intalnite la noi, amintim in primul rand:
           Ratza mare - Anas platyrhynchos,
           Ratza mica (caraitoare) - Anas querquedula,
           Ratza pitica - Anas crecca,
           Ratza pestrita - Anas strepera,
           Ratza lingurar - Spatula clypeata,
           Ratza cu ochi albi - Nyroca nyroca,
           Ratza cu cap castaniu - Nyroca ferina,
           Ratza cu ciuf - Netta ferina  si lista poate continua.
     Vanata fie la picior, fie din barca, fie asteptata la paza in amurg sau in zori, ratza vine si la vanatorii mesteri sa o ademeneasca cu chematoarea, metoda invatata nu tocmai usor dar cu atat mai mari vor fi satisfactiile vanatorului.
 Daca intarziati pe balta dimineata, acum la inceput de sezon vrand sa completati ziua cu un pasaj la gugu sau porumbei, sa nu uitati ca din cauza caldurii s-ar putea sa aveti surprize neplacute cand ajungeti acasa in ce priveste mirosul carnii, puteti face urmatorul artificiu; o incizie in jurul anusului si extrase intestinele, in locul lor introducand cateva bucatele de mangan. Este bine de stiut ca ratzele cazute definitiv, raman cu burta in sus si capul cufundat in apa, ca ratzele ranite se indreapta de obicei spre mal unde se ascund in vegetatia deasa.
   Acum la inceput de sezon, nu pot decat sa le doresc ratzarilor pasaje frumoase si dubleuri maiastre!

SIHASTRUL DE PE PAT DE CETINÃ
by Scorpion

   Cuvinte grele îi îngheþarã în gât si palmele se strânserã dureros pe patul armei, iar suvita lunga de fum ce se strecura prin nara armei pãta aerul pur al pãdurii. Nu-i venea sã creadã ce se întâmplase si câteva pene plutind prin vãzduhul rece îl tintuiserã de copacul de care se sprijinea. Ecoul pocnetului aspru al armei încã se rãsfrângea printre copaci si ducea pe aripile lui glas de moarte. Pãdurea înghetase sub suflul mortii ce o cutreierase si falnicii cavaleri întunecati îsi înghetarã chemãrile.
   Se trezise dis de dimineatã, când zorile nici mãcar nu se pregãteau sã se arate si se gãtise pentru întâlnirea cu sihastrul. Plecaserã de la cabanã, el si moº Costicã, bãtrânul paznic al cãrãrilor muntelui si purceserã pe cãrãri abrupte, pãsind peste petice de zãpadã ce scârtâiau trãdãtoare sub tãlpi, pe lângã un pârâu ce arunca ape gãlãgioase peste pietre. De douã ori îl oprise mos Costicã si se lipiserã de copaci, prima datã când o ciutã îsi arãtase fãptura printre copaci, rotind ochii ei negri, speriatã. Petricã o urmãrise din priviri pânã când se pierdu printre copaci si tufe, tãcutã precum umbra unui nor. A doua oarã îsi aplecã privirea cãtre niste urme de lângã potecã si un fior rece i se strecurã dupã ceafã, urme late de urs în putere brãzdau pãmântul reavãn. Mos Costicã le vãzuse si el, iar mustata i se zbârlise sub un zâmbet hâtru.
   - Ia uite-l si pe Mos Martin ãsta, ce devreme si-a pãrãsit culcusul.
   Se lãsase într-un genunchi, degetele lui bãtãtorite de muncã mângâiarã pãmântul, iar pe fruntea lui se adânci o cutã adâncã. Îl privi în ochi pe Petricã.
   - Bag seamã cã urcã si el cãtre Hîga Mare, noi tot acolo mergem. Trag nãdejde cã ne-o lãsa în pace si nu ne-om tãia cãrãrile cu ale lui.
   Petricã înghiti în sec, iar mintea lui fugi cãtre cele douã cartuse cu bile din buzunarul adânc al hanoracului. Dar pãdurea fosnea nepãsãtoare din frunze, plecând cãtre cele douã fãpturi ce-i cãlcaserã nepoftite hotarul ochi reci. Troiene reci de zãpadã îngheþatã încã se întretãiau pe poteci, iar vântul rece sufla a opreliste printre copacii cu scoarte bãtrâne si crãpate. Noaptea încã era stãpânã peste fiintã si luminiþele firave ale lanternelor înfrângeau prea puþin din întunericul atotcuprinzãtor. Si au urcat pe lângã albia pârâului pânã aproape de o toplitã, unde pârâul îsi domolea pentru câteva clipe iuresul apelor lui, trãgând putere pentru o nouã bucatã de drum abruptã. Acolo mos Costicã s-a oprit si mâna lui scociorî prin buzunarul hainei, trãgând afarã sticla micã.
   - Acu om lua si o „usturime” si ne-om cere iertare spãsitã pãdurii pentru ce-o sã facem, cã pãdurii cele bãtrâne cer cavalerii tãinuire vietii lor si chemãrii cãtre îndeplinirea legilor firii.
   Au icnit amândoi sub sãrutarea înflãcãratã a focului de palincã din pere si mos Costicã a picurat câtiva stropi si pe pãmânt, fãcându-si o cruce largã. A rupt primul tãcerea.
   - Mãi ficior, mie nu-mi place sã pusc gotcan, am puscat unul în toatã viata si mi-a ajuns. Sã nu ridici pusca iar dupã ce ai dobândit gotcanul, cã sunt putini si tare dragi mai sunt ei pãdurii.
   Nu a mai asteptat rãspunsul, ci s-a lãsat într-un genunchi pe o piatrã, lângã pârâu, de a sorbit din palmele-i fãcute cãus apa lui rece.
   Luminã de începuturi de zi prinse a se strecura timidã prin întunericul boltii si au grãbit pasul, lunecând tãcuti printre copacii bãtrâni, de-o seamã cu codrul, cãtre cele tãieturi de care îi vorbise de cu searã mos Costicã. Petricã îsi amintea cuvânt cu cuvânt cele spuse de bãtrân.
   - Gotcanilor le plac tãieturile, cãtre margine, de unde se lasã din brazi pe iarba cea verde si gotcile îi asteaptã supuse pentru îndeplinirea poruncilor din adâncuri. Si acolo sã vezi cum se lasã pe iarbã si se înfoaie precum un curcan, mândru si netemãtor, cum vine sã-si arate mãretia. Grijã sã ai când ne apropiem, cã vânat mai sperios ca el nu se existã. O sã îl auzim întâi cum bate toaca, bate rar, pe urmã începe sã cloncãneascã mai repede si cãtre urmã porneste sã tocileze, de zici cã ascute brisca pe o gresie de râu. Tu sã stii cã doar atunci când tocileazã nu mai aude nimic, în rest e mai atent ca niciodatã.
   Primele licãriri de luminã i-au prins în capãtul unei vãioage si au mai fãcut câtiva pasi repezi, sãltându-se peste marginea unui bumbuleac. Pãdurea tãcea, pregãtindu-si parcã fãptura sã vibreze sub misterioasa chemare a sihastrului, de mos Costicã se opri si se sprijini de un brad.
   - Mã ficior, acu eu m-oi duce mai încolo, în altã bãtaie, darã tu stai aici, cã si aici e loc bun. Sã nu te foiesti prea mult, sã nu te simtã.
   Si se pierdu, umbrã veche a pãdurii, printre copaci. Petricã oftã încet si se lãsã pe vine, sprijinit cu spatele de brad. Arma clãntãni si înghiti bucuroasã bucãtile de moarte. Era timpul asteptãrii, timp în care se contopea cu pãdurea si timpul cernea peste el patinã mãruntã de uitare. Câteva degete aprinse de luminã alungau întunericul si, purtatã pe aripi de vânt susurat molatic printre copaci, chemarea „got-got” a unei gotci îl fãcu sã se înfioare. Nici nu avu timp sã se gândeascã prea mult când douã fâlfâituri grele rupserã tãcerea nefireascã a începutului de zi. Tresãri si ochii i se îngustarã, oare unde aveau sã se aseze? Un prea-plin de trãiri strãvechi prinserã sã-l încerce atunci când cântare de gotcã se fãcu auzitã mai înspre aproape, printre niste tufe. Si arma se ridicã singurã în umãr, strânse de palme asudate, iar inima prinse a-i bate sãlbatic în gât, asurzindu-l pret de câteva bãtãi de inimã. O toacã prinse a bate rar, de undeva aproape de vârful unui brad, iar o alta prinse a-i tine isonul, transformându-se apoi într-un cloncãnit, de Petricã nu mai stia unde sã se uite, sã prindã strãfulgerare atât de rarã a misteriosului cavaler. Îl surprinse pe o ramurã, aproape de vârful bradului. Se înfoiase, ridicându-si coada ca un evantai negru, pictat de un pictor pãgân cu dâre albe si capul lui negru era lãsat usor pe spate. De peste ciocul coroiat, de vultur, de sub masca rosie, ochii lui mici si rãi aruncau sticliri rãu prevestitoare, si chiar în lumina crudã a începutului de zi, pieptul lui îmbrãcat în platosã de pene negre-verzui cu sclipiri de otel de sãlbãticie împungea mândru vãzduhul rece. Petricã rãmase mult timp privind pierdut aceastã minune a codrului adânc, atât de rar vãzutã de ochii profani, simþindu-se pãrtas la frânturi tainice din viata ascunsã a codrului. În toiul fierbintelii, cu coada rãsfiratã si arãtând cãtre gotci statura lui mãreatã de stãpân, dãdea glas unei chemãri strãvechi, mai strãvechi decât timpul, susur si soaptã venind de pretutindeni si de nicãieri, rãscolind trãiri adânci si dând glas patimii sãlbatice de care se lãsase cuprins. La auzul tocilatului hârsâit, precum  lama unei coase petrecute peste o piatrã de râu, Petricã sãltã arma peste tufar si tinti îndelung, cãtre pata alba de la încheietura aripii. Capul vârstat cu cenusiu al unei gotci, nevãzute pânã atunci de el, îi urmã curios miscarea si deschise ciocul sã dea glas unei note de primejdie. Dar pusca trosni si aruncã moarte fierbinte cãtre înfierbântatul cavaler, iar plumbul fierbinte îsi croi drum înghetat prin armura de pene sticloase si sihastrul se dãdu peste cap, lãsându-se cuminte sã cadã în moarte. Dar chiar si de dincolo de moarte îsi sfidã asupritorul, ridicând o ultimã rugã fierbinte cãtre pãdure. Iar pãdurea îl ajutã, strecurând cu dibãcie o crenguþã subtire si interpunând-o între cavaler si cãderea lui înspre moarte. Un hârsâit aspru si capul si gâtul lui gros trecurã de-a latul crengii, împrãstiind cu dãrnicie bucãti de armurã, pene negre si verzui, ce se rotirã în dans de moarte si în suspin de jale în lumina crudã a începutului.
   Petricã se lãsã într-un genunchi lângã sihastru. Ochii lui negri se încetosau, pierzându-si lumina vieþii. Mai zvâcni odatã din picioare, o ultimã încercare de a se mistui în întunecimea primitoare a codrului, însã era târziu, mult prea târziu….
 

  BRACUL GERMAN CU PĂR SÂRMOS
  (Deutsch Drahthaar)
  Articol scris de Lupus

                                   

      Bracul german cu par sarmos (Drahthaarul sau DD) este unul din cele mai cunoscute rase de caini de aret cu origine germana, alaturi de bracul german  cu parul scurt (Kurzhaar sau DK). La noi in tara, comparativ cu DK este mai slab reprezentat, existand doar un numar redus de crescatori de Drahthaar. Interesant este ca in tara sa de origine, Germania, situatia este cu totul alta, clubul sau de rasa Verein Deutsch Drahthaar (VDD) cu peste 11000 de membrii inregistrati, este cel mai mare club de rasă  existent.

ISTORICUL RASEI

   La inceputul anilor 1800, in Germania feudalizmul era in declin, iar clasa de mijloc incepea sa se ridice treptat – treptat, vanatoarea fiind din ce in ce mai accesibila si acestei paturi sociale. Neavand resursele nobilimii, de-a tine şi creste mai multe rase de caini de vanatoare, specializati pe anumite sarcini si aspecte ale vanatorii, precum şi dezvoltarea culturii cinegetice, a dus la aparitia necesitatii de a avea un caine versatil, care sa poate fi folosit atat la vânătoarea vanatului nobil cat şi al daunatorilor.
   Astfel s-a nascut idea de-a crea din rasele „specialiste” existente la acel moment, o rasa „universala”. Selectia si cresterea raselor a inceput in spiritul celor formulate de printul Albrecht zu Solms und Braunfels: “Prin performanta la forma!" („durch Leistungsfähigkeit zum Typus").
In urma selectilor si incrucisarilor selective, intre bracul german de tip vechi, a poodle-ului, a pointerului englez, a setterilor, a diferitelor tipuri de braci continentali, dar şi a unor caini ciobaneşti,  la acea perioada existau în Germania diferite tipuri de caini de vanatoare.
La curtea printului Solms, in jurul anului 1873, ajunge un mare pasionat de caini de vanatoare, un olandez pe numele Eduard Korthaals. Printul Solms incredinteaza conducerea canisei sale de caini de vanatoare lui Korthaals, avand totodata permisiunea printului de-a creste si griffoni. Eduard Korthaals reuseste pana la urma sa imbunatateasca si sa stabilizeze griffonul de Korthaals (Griffon d'arręt ŕ poil dur Korthaals), dupa care el pleaca in Franta, iar recunoasterea griffonului are loc in aceasta tara.
Recunoasterea griffonului de Korthaals ca rasa franceza, creaza premisa formarii Drahthaarului, acesta a aparut de fapt ca un raspuns din partea germanilor la griffon. Dornici, ei vroiau sa obtina o rasa de pontatori 100% germana.
Astfel un grup de crescatori entuziasti impreuna cu Freiherr Sigismund von Zeidlitz und Neukirch, considerat „tatal spiritual” al Drahthaarului, mai cunoscut probabil sub pseudonimul dr. Hegewald, au trasat o linie de cerinte fata de noua rasa, scopul lor fiind obtinerea unui caine de aret universal  dar si rezistent la intemperii. Totodata au elaborat si un regulament de crestere, colaborat cu un examen de selectie, pe care il cunoastem in zilele de azi sub denumirea de Hegewald Zuchtprüfung sau simplu Hegewald. Acest examen are ca scop inventarierea bagajului genetic al cainilor participanti. In timpul examenului este arbitrat vointa de cautare atat pe uscat cat şi pe apa, capacitatea de aret, nasul, capacitatea de aport, capacitatea de adaptare la diferitele conditii de lucru, felul in care cainele tine contact cu “stapanul” sau, si nu in ultimul rand conformatia morfologica al cainilor. Hegewald reuseste sa formeze pana la urma: pudelpointerul, fiind considerat tatal acestei rase.
   In anul 1902, se intemeiaza Clubul de Brac German Sarmos, mai cunoscut probabil sub numele german al clubului Verein Deutsch-Drahthaar (VDD), care la inceput ingloba si alte rase germane de caine de aret cu par aspru. Presedinte al clubului este ales Alexander Lauffs, iar sub conducerea sa  incepe o selectie si mai riguroasa a Drahthaarului, cordonatorii principali ai acestui proces fiind 3 crescatori devotati noii rase, si anume Koch, Meier, si Kohlhase. Acesti oameni au fost “idealisti”, ei lucrand impreuna sub motto-ul “…am cel mai bun caine, dar inca nu este destul de bun”. Acest intreg process de selectie si crestere a cauzat o mare valva in Germania la acea vreme. In presa de specialitate a vremii, au fost chiar acuzati ca ar vrea sa creeze un “caine fantoma”,  iar exigentele fata de noua rasa ar fi exagerate.
Pornind de la bracul german cu par tepos (Deutsch Stichelhaar), l-au incrucisat pe aceasta cu pudelpointerul lui Hegewald. Obtinand caini cu un par destul de variat, pentru stabilizarea parului dar si pentru cresterea vitezei de cautare, respectiv pentru inbunatatirea nasului, acesti caini au fost incrucisati cu bracul cu par scurt (Deutsch Kurzhaar). Pentru imbunatatirea subparului, dar si pentru stabilizarea taliei cainilor (caini rezultati in acea vreme erau foarte inalti), s-a introdus si griffonul de Korthaals in procesul de crestere.
Clubul Cainilor de Vanatoare din Germania, recunoscand posibilitatiile noii rase  la inceputul anilor 1900, creaza posibilitatea ca Drahthaarul sa-si demonstreze capacitatiile la diferitele concursuri si examene de lucru, cea ce pana la  urma si reuseste. Standardele Drahthaarului din acele vremuri, erau destul de rigide si consecvente, si datorita acestui fapt, precum si al devotamentului crescatorilor fata de noua rasa,  Drahthaarul cunoaste o dezvoltare de-a dreptul fulminanta. Ei reusesc intr-un timp relativ scurt, sa creeze o rasa de pontatori cu o utilitate ridicata, cu par rezistent, care face fata  conditiilor variate din terenul de vanatoare, find foarte bun la lucru in camp, padure si apa.
   O etapa destul de importanta in istoria Drahthaarului, sunt anii de dupa cel de al II-lea Razboi Mondial, cand Drahthaarul reuseste sa se faca cunoscut in toata lumea, in special in America de Nord (USA si Canada), unde ajunge sa fie unul din cele mai folosite rase de caine de aret.

DESCRIEREA RASEI



Prezentare generala: este un caine asemanator cu bracul german cu par scurt (DK), de dimensiuni medii. Are un par aspru, este plin de energie, si prezinta o constitutie armonioasa. Lungimea corpului este egala cu inaltimea la greaban, dar femelele pot fi usor mai lungi. Inaltimea la greaban a masculilor este cuprins intre 61-68 cm, iar cea a femelelor intre 57-64 cm, iar greutatea variaza intre 25-32 kg.
Temperament: este un caine de vanatoare energic dar niciodata nervos, cu o inteligenta exceptionala, cu un temperament echilibrat dar categoric, fara sa fie agresiv, fara frica de focul de arma, si fara frica de vanat si rapitoare.
Cap: marcant, puternic, dar proportional cu dimensiunea corpului. Botul bine dezvoltat, buze bine inchise. Trufa mare, de culoare maro. Ochi de dimensiuni medii, de culoare maro inchis cat mai posibil. Urechi aternande, prinse sus, lipiti de obraji, rotunjiti spre varf. Stop pronuntat, usor de observat.
Gatul: de lungime medie, usor arcuit, puternic, dar fara sa para dur. Gatul trebuie sa fie cat mai uscat.
   Corpul: greaban bine muscularizat, spate scurt. Piept mare, lat, bine dezvoltat, coaste bine arcuite. Zona lombara bine muscularizata, scurta si dreapta. Crupa este lunga, lata, usor ascendenta. Coada prinsa la inaltime medie, puternica, dar nu dura, deobicei se crupeaza la 2/5 sau 1/3 din lungimea sa.
   Culoare si par: par aspru, sarmos, lipit de corp, fara aspect de “par de capra”. Prezinta un subpar bine dezvoltat, iar parul de suprafata are o lungime de aprox. 2-4 cm. Parul de pe cap trebuie sa fie mai scurt, dar dens. Obligatoriu va prezenta barba si sprancene, acesestea dand o infatisare energica cainelui. Culoare: maro inspicat cu alb cu pata sau fara, negru inspicat cu pata sau fara, maro cu pata alba pe piept sau fara, negru cu pata alba pe piept sau fara.

UTILIZARE

Cu toate ca Drahthaarul este un excelent companion, totusi nu trebuie sa uitam ca in primul rand el s-a nascut si traieste pentru vanatoare, iar locul unde se simte bine este natura. Daca vrem ca stra-stranepotii nostri sa cunoasca si ei la randul lor aceasta rasa superba, atunci este de datoria noastra ca sa pastram pentru ei, acel bagaj genetic, in care este codificat un minunat set de instincte de vanatoare. Nu degeaba spun cunoscatorii acestei rase, ori de cate ori intram in discutie cu ei, „Prin performanta la forma!”, deoarece in zadar am un caine de o constitutie anatomica exceptionala, daca instinctele sale lasa de dorit, sau degeaba am un caine cu instincte bune, daca constitutia sa anatomica nu face fata conditiilor din teren.

   De ce, si pentru ce a fost creat aceasta rasa?
   In general, la cainii de aret, avem 3 grupe principale de lucru:
-   lucrul la camp
-   la padure
-   la apa

Lucrul la camp
Inainte de focul armei
   Cautarea vanatului
Cainele trebuie sa caute in suveica in fata noastra, intensiv, cu o alura in trap-galop (criteriu de tipicitate al rasei) , aproximativ o distanta de 50-100 m in stanga si in dreapta. Cu vant bun (din fata sau lateral) el trebuie sa caute vanatul sistematic, inaintand treptat, iar in cazul unui vant din spate, cainele merge mai in fata, si cauta terenul  inspre noi. Daca gaseste vanatul, trebuie sa-l localizeze si sa arate pozitia acestuia vanatorului, ramanand intr-o pozitie de aret stabil, permitand astfel ca noi sa ne pregatim pentru foc si sa-l ajungem din urma. Daca intre timp vanatul isi schimba pozitia, cainele il va urmari in filaj, adica mergand cu grija pe urma acestuia, dar fara sa-l ridice. Pregatiti pentru foc, este datoria noastra sa ridicam vanatul sau comandam cainelui acest lucru (de ex. in stuf, unde noi nu putem patrunde), dupa care urmeaza focul de arma.



Dupa focul de arma
   Urma tarata
In cazul cand vanatul este lovit si cade, de multe ori suntem in situatia cand ajungem la locul caderii, sa gasim doar pene sau par. Vanatul a disparut. In astfel de situatii, vanatorii cu caine automat dau comanda: „Cauta!”.  Daca cainele porneste cu vant din spate in cautare, isi pune nasul in pamant si cauta pe urma lasata de vanat, pana il gaseste. Multi proprietari de caini se sperie cand aud de urma tarata, cu toate ca majoritatea cainilor stiu s-o lucreze instinctiv.
   Cautarea cu nasul in vant
Este metoda de cautare preferata ai majoritatii vanatorilor cu caine. Bracul  porneste in cautarea vanatului cazut, cu vant din fata si cu nasul ridicat. Mirosurile emanate de vanat il ghideaza pe aceasta pana la locul unde se gaseste vanatul.
   Mersul pe urma calda de iepure
In Germania se pune un mare accent pe aceasta proba de lucru. Se poate zice ca este o adevarata „specialitate” de Drahthaar.
Cainele este scos in teren, iar in momentul in care se obsearva un iepure care sare si fuge, cainele este eliberat din lesa si trimis in cautare. El trebuie sa gaseasca urma de iepure, si sa mearga pe aceasta. Cu cat distanta pe care urmareste urma este mai mare, cu atat punctajul cainelui este mai ridicat, iar daca o face si cu glas este si mai bine.
     Aportul neconditionat
Cainele trebuie sa aporteze neconditionat atat vanatul care este cazut in teren, cat si vanatul cautat si gasit de el, de la prepelita pana la marimea vulpii.



Lucrul la apa
   Scotocirea in stuf
Consta in cautarea sistematica a zonei de stuf cu apa, atat pe o latime cat si pe o adancime suficienta, ridicarea vanatului care se ascunde in aceasta, iar in cazul in care exista piese impuscate si cazute in stufaris, sa le caute si sa le aporteze.
   Scotocirea pe apa libera
Consta in cautarea vanatului cazut pe apa, pe care trebuie sa-l aporteze, iar in cazul cand aceasta este ranit, sa-l caute si sa-l dirijeze in bataia pustii.



Lucrul la padure
   Dibuitul
Se intampla de multe ori ca sa pornim la dibuit impreuna cu cainele, ori pt. ca ar fi pacat sa-l lasam acasa, ori pt. ca suntem prevazatori si consideram ca poate o sa avem nevoie de el. Totusi nu este bine daca cainele ne deranjeaza in acest lucru.
In astfel de cazuri el trebuie sa ne urmareasca ca o umbra, fara sa dam prea multa atentie cainelui. La un moment dat observam vanatul mult dorit, atunci culcam cainele, care trebuie sa stea linistit, ca noi sa putem arunca o privire mai atenta asupra vanatului, si chiar sa o putem arbitra daca este cazul. In cele din urma soseste momentul in care decidem ca vrem sa dobandim acel vanat. Incet ridicam arma, ochim, si... urmeaza detunatura. Insa ne dam seama ca ceva nu este in regula,  caci vanatul marcheaza focul, si cu toate ca este usor incetinit, fuge.
   Cautarea pe urma de sange
Atunci ne aducem aminte de prietenul nostru care inca sta in pozitia culcat, in locul unde l-am lasat. Ne intoarcem dupa el, pregatim lesa lunga, iar dupa o asteptare in care lasam suficient timp vanatului sa se culce (in general 2 ore!), mergem la locul unde am lovit vanatul, si pornim impreuna in cautarea acestuia. Cu toate ca nu gasim pe urma mult sange, cainele continua sa mearga sigur pe el, pe o urma numai de el stiuta. La cateva sute de metrii pana la urma gasim si vanatul cazut. Felicitam cainele, si bine inteles ramura inmuiata in sangele vanatului este al lui!
   Prinderea vanatului rapitor
Drahthaarul obligatoriu trebuie sa aiba o agresivitate innascuta fata de vanatul cu par rapitor. Aspect foarte important, caci acest lucru ii conditioneaza accesul la reproductie!
Vanatul rapitor este indeziderabil pe fondul de vanatoare. Daca cainele se intalneste cu acest tip de vanat, el trebuie ca fara comanda, sa-l prinda si in cel mai scurt timp sa-l si neutralizeze.
In unele tari se merge chiar mai departe, astfel Drahthaarul trebuie sa prinda si sa omoare, chiar si vanatul nobil „bolnav” sau ranit pe care il gaseste in culcus, scapandul de chinuri, uneori groaznice.



   Toate aceste lucruri, pe care un Drahthaar bun trebuie sa stie sa le faca, dovedesc ca avem de-a face cu un caine de aret foarte versatil, rezistent la conditiile din teren, energic, un caine care este capabil sa faca fata majoritatii sarciniilor ce se ivesc la o vanatoare, fie el vanatoare la vanat mic sau la vanat mare.
   In afara vanatorii, Drahthaarul este frecvent intalnit si in unele sporturi practicate cu caini, cum ar fi: dog dancing, agility, obedience, flyball si frizbi. Totusi, consider ca locul lor adevarat este in terenul de vanatoare, in partea stanga a unui vanator.

   ZEI VANATORI


    

•         ABDAL - divinitate in mitologia unor popoare caucaziene(avari,laxi,darghini,tsahuri) adorata ca protector a tuturor salbaticiunilor-mai ales al cerbilor si zimbrilor-impotriva vanatorilor care incalcau unele randuieli, ipostaza care il considera ca fiind anticinegetic. Dar, zeul a fost adorat si ca protector al vanatorilor,cariua pt a fi induplecat,trebuia sa I se inchine o rugaciune virtuala, iar dupa vanatoare I se aduceau ofrande, inima si ficatul vanatului din acea zi
•            ABOG - zeul vanatorii pt tribul Bogabo din Arhipelagul Filipine.In cadrul ritualului sau, se cerea jertfa unor caini tineri
•            AERG - in mitologia abhaza(Caucaz) era venerat ca ocrotitor al vanatorilor, dar si al razboinicilor si calatorilor. Potrivit credintei abhaze, la sarbatorirea inaugurarii unui lacas de cult, in ajun aparea in timpul noptii un cerb sau un zimbru, care trebuia sacrificat ca ofranda adusa zeului. Mai tarziu, dupa aparitia Crestinismului, a fost asimilat cu Sf Gheorghe
•            AFSATI - ocrotitor al vanatorilor osetini(caucaz) era adorat ca si protector al “cornutelor nobile””(capre de mnte, caprioare,cerbi, zimbrii, dar si al mistretilor, avand deci o postura ambivalent). Era imaginat ca un mosneag care traia pe un pisc de munte, intr-o pestera in care avea un at injghebat din coarnede cerb,peste care erau asternute o blana de urs si o perna din par de capra. Avea puterea de a ingadui vanatorului sa-si foloseasca arcul numai dupa ce dovedea ca are insusiri deosebite. I se atribuia si putinta de a auzii tot ce vorbeau vanatorii intre ei, astfel ca acestia erau nevoiti sa foloseasca un limbaj codificat pentru a-si ascunde intentile. Dupa o vanatoare, cel care avuse cel mai bun rezultat, era dator sa ofere hrana zilei celor saraci.
•         AGE - protectorul vanatorilor din tribul EWE(Dahomey)
•         AGRESKUI - protectorul vanatorilor dar si divinitate solara in mitologia triburilor irokeze(amerindiene)
•         AJWEYPSHAA -  zeu cu attribute vanatoresti in mitologia abhaza (Caucaz) dar intr-o ipostaza ambivalent, era si ocrotitor al salbaticiunilor. A fost imaginat cu o infatisare antropomorfa, dar cu urechi de cerb. Vanatorii nu cutezau sa sageteze caprioare, socotindu-le ficele sale.  
•             AMIRANI - zeu-vanator in mitologia caucaziana, adorat pentru isprava de a fi rapus toti balaurii care amenintau omenirea. Sfidandu-l pe D-zeu, a fost pedepsit prin legarea de un stalp, pe un varf de munte, mitul sau fiind astfel asociat cu cel al eroului mitic Prometeu, cel care a furat focul sacru.I ncepand cu doua milenii si jumatate inainte de Christos, epopeea sa si a ispravilor sale a cunoscut cam 230 variante, toate avand ca punct de plecare circumstantele unei vanatori.
•          ANAITIS -  zeita vanatorii in Asia Mica, Persia si Mesopotamia, asimilata de greci prin sincretism, cu Artemis.
•           ANGECOK - termen generic colectiv atribuit unor divinitati din mitologia eschimosa, protectoare ale vanatorilor.
•         APLU - corespondentul etrusc al zeului vanatorii Apollon.
•           APOLLON - zeu grec al luminii, caruia I se atribuia uciderea sarpelui fabulous Pithon, inca din copilarie, pe locul numit azi Delphi, pe muntele Parnas. Cognomenul de A.Iykios, provine de la o variant a traditiei , conform careia, mama sa ar fi fost femeie-lupoaica. Insa in traditia majoritara, a fost considerat fiul zeului suprem, Zeus si al titanidei Leto, frate al zeitei Artemis. Alaturi de sora sa, i-a invatat pe oameni mestesugul vanatorii cu arcul.Ca protector al cainilor a primit si apelativul Apollon Kyneos. In cadrul cultului sau aveau loc sarbatori si jocuri consecrate, denumite apolinarii, care durau 5 zile, in prima jumatate a lunii iulie, la Roma. Impreuna cu sora sa, Artemis,a fost socotit protector al cetatii Hystria si Callatis, de la Pontul Euxin. De remarcat raspandirea cultului sau si in lumea romana.
•           ARDUINNA -  zeita celto-galica a vanatorii, imaginata si reprezentata intodeauna alaturi de un mistret. Ulterior a fost asimilata de romani cu Diana(ca si Artemis).
•            ARISTEU - fiul zeului Apollon, el insusi vanator, care a invatat mestesugul de la centaurul Hiron.
•            ARNARKNAGSSAF - zeita din mitologia eschimosilor groelandezi, protectoarea vanatorilor, carora le asigura traiul, inlesnindu-le vanarea animalelor marine.
•            ARTEMIS - zeita vanatorii in panteonul grec, patroana padurilor si a salbaticiunilor, ocrotirea vanatorilor, ea insasi fiind vanatorita patimasa. Alaturi de fratele sau Apollon, i-a invatat pe oameni mestesujul vanatorii. Adorata si ca zeita a noptii si a "luminii palide", a fost asimilata cu Selene, luna insasi, iar sagetile din tolba sa erau socotite ca fiind razele lunii. Intr-o varianta  arcadiana a cultului sau, zeita se asemana cu o ursoaica, iar preotesele cultului artemid, oficiau imbricate in blanuri de urs. Din ispravile sale, amintim schimbarea in cerb a eroului vanator Acteon, astfel incat sa fie sfasiat de proprii sai caini, ca pedeapsa ca a fost surprinsa de aceasta imbaindu-se in parau alaturi de nimfele insotitoare. Prin acelasi syncretism propriu epocii istorice, episodul Acteon va fi regasit si legat de zeita Diana. De fapt orgolioasa Artemis s-a razbunat astfel pe cel care ar fi putut fi socotit un vanator mai bun decat ea... O alta isprava a fost sagetarea din greseala-de la mare distanta a uriasului Orion, erou-vanator de care era indragostita. Indurerata apoi, si-a rugat divinul parinte sa-l schimbe in steaua cu acelasi nume, iar pe cainele lui Orion, intr-o stea numita Sirius, din constelatia Cainele Mare. In ipostaza de divinitate selenara, navigatorii greci ii ridicau temple de slava, ca recunostinta pt ca ii calauzea in timpul noptii. Cel mai renumit era cel din Efes, Artemision, socotit una din cele sapte minuni ale lumii antice. Obiceiul "crengutei verzi" inmuiata in sangele vanatului si pastrat pana astazi, se pare ca isi are obarsia in traditia de aduce ofranda zeitei. Am spus:  "se pare" deoarece acest obicei circumstantial se regaseste si in omagierea altor zeitati.
•            ARTIO -  zeita celto-galica a vanatorii, reprezentata de un mistret care o insotea pretutindeni, asimilata de romani cu Diana. Intr-o varianta a mitului, era asimilata zeului Artaios, adorat sub infatisarea unui urs.
•            ASTARTE -  zeita feniciana cu atribute multiple, printre care si acela de protectoare a vanatorii in lumea semita.
•            ATTYS -  zeu frigian al agriculturii si vegetatiei, reprezetand si puterea de reproducere a faunei. Potrivit mitului, a fost ucis de un mistret in timpul unei vanatori.
•            BAALTI - zeita feniciana a frumusetii si a vanatorii, asimilata prin syncretism cu Artemis si Afrodita.
•           BADB - zeita scandinava cu vagi atribute antivanatoresti, al carui symbol era- cornul luptei.
•           BAGADJIMBRI -  zeitati gemelare din mitologia australiana a tribului de aborigeni KARADJERI, aparuti pe pamant la inceput sub infatisarea a doi caini dingo, devenind apoi doi uriasi care simbolizau soarele, luna, animalele si plantele. Ei au nascocit mestesugul vanatorii, cu care i-au invatat pe oameni. Socotiti zeitati primordial inaintea lor nu exista nimic.
•           BENDIS -  divinitate traco –daca, adorata ca zeita a vanatorii, dar avand si alte atribute, achivalenta cu Diana romana, al carei cult pe teritoriul vechii Dacii este atestat si prin medalioane de ceramic descoperite intr-un sanctuar din Sarmisegetuza. Era reprezentata cu o ramura de brad in mana ceea ce ar putea explica traditia de a inmana o crenguta de brad inmuiata in sangele vanatului si oferita vanatorului.
•            BUBASTIS - zeita vanatorii in mitologia vechilor egipteni, asimilata cu Artemis din mitologia greaca. Avea un temple de cult pe valea Nilului, in orasul cu acelasi nume. A fost asociata imagistic cu o pisica. Romanii au identificat-o cu Diana, in ipostaza de zeita a lunii.
•            CAVALERUL TRAC - zeu al tracilor din Balcani si al celor de pe malul stang al Istrului, prezentat calare si avand atribute vanatoresti. Pe teritoriul tarii noastre (Oltenia, Dobrogea si Transilvania), raspandirea cultului sau a fost atestata prin cele aproximativ 200 de reprezentari in statuete, descoperite. Una a fost descoperita la Constanta, il reprezinta calare, in galop, trecand pe lanaga un arbore cu un sarpe incolacit pe trunchi.
•            CHARUN - zeu-vanator din mitologia etrusca, imaginat ca un montru cu aripi, purtant un ciocan urias.
•            DALI - zeita vanatorii in mitologia kartvela(caucaz), totodata si ocrotitoarea salbaticiunilor. Se arata muritorilor cand ca o pasare, cand ca o femeie frumoasa, cu parul de aur lung pana la calcaie. Aducea noroc la vanatoare celui care ii dovedea dragostea. A fost considerata mama lui Amirani. Sin.Mzetunahavi.
•            DIANA -  zeitate italica, asimilata de romani cu Artemis, adorata ca patroana a vanatorii si zeita a luminii. Prin acelasi syncretism cu mitologia greaca, era considerate fica zeului supreme, Jupiter si a Latonei. Era si numita Diana Amarintia dupa numele unui sat din Eubea (Grecia) unde avea un lacas de cult Diana Arcitenens  cu semnificatia : cea purtatoare de arc.
•            DIOSCURI - frati gemelari din mitologia indo-europeana si greco-romana, venerati si ca zeitati vanatoresti. Se numeau Castor si Pollux, nascuti din impreunarea lui Zeus cu Leda (lebada) sotie a regelui Tindar din Laconia, in urma caruia a rezultat doua oua. Dintr-un ou au aparut Pollux si Elena si din celalalt Castor si Clitemnestra.
•            DUNGU -  zeu protector al vanatorii in mitologia tribului African Baganda
•            EUSTATIU (sfantul)  - nume dobandit de un alt ofiter roman,care aflandu-se la o vanatoare, a avut viziunea unui cerb cu crucea rastignirii intre coarne. In urma acestei intamplari, a renuntat la practicarea vanatorii, s-a crestinat si ulterior a fost sanctificat sub acest nume in locul celui de la PLACIDUS. A devenit ocrotitorul salbaticiunilor si totodata primul patron crestin al vanatorii. Vanatorii romani is praznuiesc in ziua de 20 septembrie.
•            FREYR - zeu din mitologia scandinava, protector al vanatorii si al fecunditatii salbaticiunilor. A fost imaginat insotit de un mistret cu brana de aur, numit Gullimbursti, symbol al belsugului verii.
•            FU XI -  zeu din panteonul chinez, care i-a invatat pe oameni vanatoarea si domesticirea animalelor. A fost imaginat antropomorf, dar cu coada de sarpe in loc de picioare. Mitologia, aflata la limita istoriografiei, l-a consacrat ca fiind primul din cei cinci imparati chinezi care au domnit in mileniul al doilea I. Chr.
•            HERCULE - cel mai cunoscut erou-vanator din mitologia greaca,d ar il vom prezenta aici, deoarece a fost zeificat dupa moarte. A fost fiul lui Zeus si al muritoarea Alcmene. Ispasind o pedeapsa, a indeplinit cele 12 munci ale lui Hercule, dintre care cele mai multe era ispravi vanatoresti (uciderea Hidrei din Lerna, sugrumarea leului din Nemee, prinderea caprioarei cu picioarele de arama, prinderea mistretului din Erimante, starpirea pasarilor de pe lacul Stimfal, domesticirea taurului din Creta). La Atena se organizau in cinstirea sa sarbatorile numite Diomele.
•            HAIG(uriasul) - zeu-vanator din mitologia armeana, cel care a inteleiat tara Haig, Armenia de astazi. A fost identificat cu constelatia Orion.
•            HASH-INAU-UK -  zeita vanatorii in mitologia poporului ainu, prejaponeza.
•            HUBERTUS - patronul vanatorilor in mitologia tarilor crestine de religie catolica. Intr-o legenda asemanatoare cu cea a Sf Eustatiu, cu prilejul unei vanatori, a intalnit cerbul cu crucea rastignirii intre coarne, care l-a determinat sa renunte la vanatoare. Ulterior a devenit episcope de Maestrish si Liege, si mai tarziu a fost sanctificat. Este sarbatorit la 3 noiembrie.
•            HUITZILOPOCHTL - zeul Aztec al soarelui, vanatorii si razboiului.
•            HUN-APHU si fratele sau XABALANOUE - zei vanatori din panteonul maya, care au salvat jungle de monstrul Caquix.
•            ITZPAPALOTL -  zeita a vanatorii si a destinului in mitologia azteca (poporul chichimechilor) imaginata cu o femeie cu gheare de jaguar, sau ca un fluture de obsidian.
•            LIESTI - zeu silvestru din mitologia slava, cu atribute antivanatoresti, fiind stapanul vietuitoarelor padurii. Era imaginat antropomorf, doar cu cap conic, cu coarne si cu picioare de tap.
•             LOSLA -  zeita vanatorii in mitologia etrusca, avand atribute benefice, corespondenta a Dianei romane.
•            LUMAWIG -  zeu vanator in mitologia triburilor malanesiene.
•            MANAHAN - zeul vanatorii in mitologia mongola, reprezentat antropomorf, dar urias, cu trup de argint- zeul alb
•            MEZITH - zeitate silvestra, protectoare a vanatorilor in mitologia cercheza.
•            MILTA - zeita asiriana a vanatorii.
•            NANEA - zeita vanatorii in mitologia persona.
•            NEITH - zeita egipteana a vanatorii si a razboiului.
•            NOBON - zeu din panteonul celt, asimilat cu Marte.
•            NUMI TOREM - zeu primordial si supreme al populatiei Ugrith(ural),cu atribute cosmogonice benefice.
•            ODDHIN - zeu suprem in mitologia scandinava, adorat si in ipostaza de vanator salbatic.
•            ONURIS - zeul vanatorii si al razboiului in una din mitologiile egiptene.
•            PAN - zeu-tap din mitilogia greaca, adorat ca si patron al vanatorilor. Zeus l-a inaltat printre constelatii,  printre celelalte semne zodiacale, numindu-l Capricorn.
•            ROCHUS (Sfantul) - patronul cainilor de vanatoare in mitologia crestina catolica.
•            SHANGO -  zeu protector al vanatorii, dar si stapanul tunetelor, fulgerelor, razboaielor si al talharilor in mitologia unor triburi din Nigeria.
•            SUMUGAN - zeu Sumerian al campiei cu plante si animalele ei, venerat si ca protector al vanatorilor.
•            TANE - zeita primordiala din mitologia polineziana, antivanatoreasca, ocrotitoare a padurii si a salbaticiunilor.
•            TORNGARSOAK - zeu din mitologia triburilor din Labrador
•            ULLR - zeu scandinav, protector al vanatorilor arcasi, ginere al zeului razboiului  THOR.

Batranul si cerbul