CAPRA NEAGRA
(Rupicapra-Rupicapra)


 Dacă cerbul carpatin şi ursul brun din munţii noştri au fost mereu încoronaţi în literatura cinegetică românească cu titlul de regi sau stăpâni absoluţi ai nesfârşitelor păduri, minunata perlă neagră a crestelor carpatine a fost, pe nedrept, mai puţin evocată. Reprezentantă de seamă a faunei româneşti, capra neagră este cea care, prin tributul plătit, a înnobilat patrimoniul cinegetic naţional cu titlul mondial încă din anul 1910. Cuvintele vor fi întotdeauna prea puţine atunci când vor elogia frumuseţea şi vigoarea fără seamăn a „antilopei Carpaţilor”
 Capra neagră, (Rupicapra-rupicapra) este numită aşa datorită contrastului pe care blana sa îl face cu albul zăpezii. În realitate, iarna, culoarea este brun închis pentru femele şi aproape neagră pentru masculi. Vara, nuanţele închise se estompează spre brun roşcat. Capul este însă alb-gălbui cu câte o dungă neagră de la urechi, peste ochi, până la vârful botului.
 Coarnele, negre, sunt prezente la ambele sexe şi nu se leapădă niciodată.. Ele sunt goale şi sunt alcătuite din teci suprapuse numite şi cornete, constituite dintr-o substanţă cornoasă asemănătoare cu cea a copitelor. Cornetele se dezvoltă succesiv pe cepul osos, unul peste altul, într-un ciclu anual, crescând pe tot parcursul vieţii animalului.
Coarnele masculului sunt mai groase decât cele ale femelei, având de regulă şi deschiderea mai mare, terminându-se spre vârf cu o curbură de cca.180°. Coarnele femelei sunt mai subţiri şi mai apropiate, curbura de la vârf fiind mai puţin accentuată, de doar 110°-140°. În funcţie de zona în care trăieşte, coarnele ţapului prezintă pe treimea inferioară depuneri de răşină, lucru ce se datorează obiceiului de a le freca de arbori răşinoşi.
 Când se simte în nesiguranţă, capra neagră scoate un şuierat care, de cele mai multe ori este şi semnalul de plecare. Binecunoscutul şuierat mai poate avea, funcţie de intonaţie şi alte semnificaţii dar cel amintit anterior este cel mai frecvent auzit de vânători şi nu puţini au fost cei care, auzindu-l, s-au trezit reprogramaţi pentru o altă întâlnire.
 Foarte vigilentă, capra neagră are toate simţurile excelent dezvoltate. Unii autori ai unor scrieri de specialitate în domeniu susţin că vederea acesteia nu este una deosebită însă considerente de ordin practic mă determină să nu subscriu acestor opinii.
 Fiind o prezenţă obişnuită la altitudini de peste 2000m, în goluri de munte stâncoase şi greu accesibile capra neagră poate coborî, iarna, până la 1000m, în zone împădurite, preferând aici versanţii stâncoşi cu expunere sudică. Demn de semnalat este şi faptul că există populaţii de capre negre care nu urcă în gol, preferând pădurile ce acoperă zone stâncoase.
   Împerecherea are loc în perioada 20 octombrie-20 noiembrie iar gestaţia durează cam 170-180 de zile. Sporul anual, destul de dificil de determinat, datorită condiţiilor grele de climă este estimat la 10% din efectiv.
  Este un animal sociabil, cioporul fiind alcătuit în mod obişnuit din femele, iezi şi ţapi tineri. Ţapii de 2-3 ani formează grupuri mici şi separate iar cei bătrâni, trăiesc de regulă solitari. În perioada alergatului, ţapii „tari” iau în stăpânire ciopoarele iar ceilalţi migrează de la un ciopor la altul. În perioada fătatului (mai-iunie), femelele gestante părăsesc grupul şi abia după 2-3 luni se vor alătura din nou acestuia, însoţite de ied.
 Vânătoarea de capre negre este fără îndoială una dintre cele mai solicitante datorită condiţiilor în care se desfăşoară şi cerinţelor severe impuse vânătorului. Parcurgerea distanţei din punctul de maximă altitudine al drumului forestier până în golul de munte, necesită ore lungi de efort susţinut, uneori în împrejurări climatice total neprielnice. Odată ajuns pe creastă, va începe căutarea şi apoi apropierea vânatului, aceasta însemnând alte ore de suişuri şi coborâşuri, de cele mai multe ori prin stâncării greu accesibile, acoperite frecvent de gheaţă ori zăpadă. Nu trebuie uitat nici drumul de întoarcere când, pe lângă echipamentul din rucsac, se mai adaugă, pentru cei norociţi de soartă, şi trofeul râvnit cu toate anexele acestuia.
 Vânătorul trebuie să aibă aşadar o condiţie fizică foarte bună şi să fie un bun cunoscător al muntelui. Echipamentul său va fi unul potrivit cu terenul şi capriciile vremii. Un binoclu bun este absolut indispensabil. Carabina, va avea o lunetă de calitate, bine reglată cu factor de mărire de cel puţin 6x. Se recomandă un calibru cuprins între 6mm şi 7,62mm şi cartuşe expansive cu traiectorie întinsă. 
 Metodele de vânătoare enumerate de lege sunt apropiatul şi pânda.
 Apropiatul este metoda unanim apreciată ca fiind cea mai plină de satisfacţii şi singura demnă pentru această categorie de vânat.
 Pânda se poate practica la treceri, este rar folosită şi chiar şi atunci se asociază cu apropiatul.