Batranul si cerbul

Statea pe prispa si privea padurea stingandu-se in amurgul inflacarat. Printre ochii mijiti, vedea neclar sangele verde al padurii, sarutat de aurul rosu al soarelui. Cu batrana lui pipa intre dinti, pufaia, vorbind cu el insusi: “O viata intreaga am respirat padurea, acum sa fiu osandit la intuneric? Asta nu poate sa fie, asta nu e viata.”
Mos Grigore, asa cum era cunoscut in sat Grigore Cutuhan, la cei 86 de ani ai sai nu mai astepta multe de la viata. Ingropase nevasta si un copil in tinerete si de atunci nu-si mai refacuse viata. Cat timp a fost in putere, a tinut pe langa casa o vacuta si cateva gaini, dar acum, dupa ce venise de la oras, daruise vacuta unor vecini tineri. Doctorul de la oras ii spusese ca ochii n-or sa-l mai ajute, cataracte veche ducea la pierderea vederii. Mos Grigore multumise frumos doctorului si iesise din cabinet, indreptandu-se spre autogara. Abia in autobuzul care-l ducea spre satul lui, de la marginea padurii, constientizase drama prin care trecea. Ochii lui, care vazusera sute de rasarituri si apusuri peste padure, care se delectasera la vederea ciopoarelor de caprioare si a cardurilor de cerbi, la vederea fapturilor matahaloase ale ursilor… ochii lui sa se stinga? Asta nu mai era viata.

 

Se ridica incet in capul oaselor, privindu-si gospodaria – o casa mica, cu trei odai, o curte plina de copaci, marginita de paraul din care, cand si cand, mai scotea la crasnic pastravi pistruiati, curtea pasarilor, care acum era pustie… nu, hotarat lucru, nimic nu mai parea la fel, de cand aflase napasta cu ochii.

Intra in odaia mare si deschise sipetul din lemn de nuc, scotand la iveala cea mai de pret comoara pe care o avea: o splendida Holland and Holland, cu patul cu obrazar si antepatul din lemn de nuc sculptate, cu filigran de argint. O atinse cu evlavie si dragoste, o avea de cand era tanar si n-ar fi dat-o nici ca sa isi recapete lumina ochilor. “Tu mi-ai fost alaturi cand toti m-ai parasit. Tu n-o sa ma parasesti niciodata.” Alaturi de ea sticlea in lumina slaba a apusului lama unui pumnal maur, amintire din razboi. Le privi mult timp, mana sa obosita plimbandu-se peste otelul rece si peste patul sculptat, mangaind cerbul care boncanea mut. Scutura din cap, sub povara amintirilor neplacute si se hotari. Din fundul sipetului scoase tasca din piele roasa, plina cu cartuse, cautand apoi plicul mare, din panza, cu toate actele lui. Le puse pe masa si lua o coala de hartie, pipaind dupa un creion.
Pe suprafata alba a foii aparura litere strambe, asternute de o mana care nu se ocupase prea mult cu scrisul: “Eu, subsemnatul Grigore Cutuhan, in deplinatatea facultatilor mintale, cu liber consimtamant…”

Termina de scris si aseza coala pe mijlocul masei. Se simtea acum mai usor, mai eliberat de o povara. Franse arma si o aseza cu grija in sacul din blana de urs, luand de dupa usa din tinda ranita. Depuse incet in ranita arma, tasca cu cartuse si pumnalul in ranita, impinse capacul sipetului si iesi afara, in lumina amurgului. Turla alba a bisericii sticlea ca o ispita, dar privirea batranului se indrepta spre draga lui padure. Tragand pe usa ivarul, iesi pe poarta, aruncand o ultima privire inapoi, pornind apoi pe poteca ingusta spre culmea muntelui. Lumina scadea, incet-incet, dar batranul nu avea nevoie de ochi sa vada drumul, pasea ca intr-un cantec. Lua calea spre Piscul Bourului, tanc de stanca neagra, locul unde mereu se ducea cand avea nevoie de liniste sa se gandeasca. Ascultand glasurile vrajite ale padurii, intelese ca nu are nevoie de ochi sa vada padurea, sufletul lui, ancorat in minunatul paradis, ii era de-ajuns.
Sufla greu, simtind frigul inceputului de noiembrie muscand din pielea lui arsa de soarele verii, continuand sa urce, picioarele miscandu-i-se sub imboldul unei porunci venite din alte parti decat cele cunoscute de firea omeneasca. Un muget profound il opri si il lipi de un copac. Venea din departare, dar batranul simti cerbul langa el, simtea mugetul vibrandu-i in oase. Clipi des, alungand pentru cateva clipe ceata de pe ochi, pornind iar spre pisc.

Zimbrul… asa numea el un cerb batran, pe care il urmarise vreme de cincisprezece ani, de cand era un cerbulean tanar, vazand cum creste si cum ragalia ii devine din ce in ce mai deasa, vazand in cele din urma cum imbatraneste si salbaticiunea. Ii parea rau sal vada asa, desi inca era campionul absolut al padurii. Isi amintea ca prin vis cum vazuse Zimbrul atacand rece un urs care ii intrerupse boncanitul, izbindu-l cu imensul trofeu si insangerandu-l, pana il silise sa se retraga… Dar asta fusese demult, acum Zimbrul incaruntise in barba si mugetul lui ragusit nu mai avea puterea de odinioara.
Lua calea boncanitului, mergand incet, oprindu-se cand si cand sa asculte. Da, el era, Zimbrul…
Se opri langa sipot, turnand in scafita de lemn apa rece, cu gust de cetina si degustand-o cu inghitituri mici, ca pe un nectar. Acum stia ce are de facut. Zimbrul dadea glas chemarii firii mai aproape acum, batranul lepada ranita si scoase sacul pustii, montand arma si luand la betelia pantalonilor pumnalul, atarnandu-si de umar tasca cu cartuse. Privi spre ranita deschisa ca o rana, lepadand peste ea sacul in care tinuse arma si, fara sa mai arunce vreo privire in urma, porni pe urma Zimbrului. Din ce in ce mai mult, valul de ceata de pe ochi il facea sa inteleaga un lucru: ochii lui obositi cereau odihna.

Intr-un tarziu, razbi pana intr-o margine de poiana, distingand in mijlocul ei faptura imensa a Zimbrului, care, cu capul dat pe spate, dadea curs chemarii pentru infaptuirea legilor firii. Pentru ultima data, batranul privi prea-frumosul animal, suspinand in sinea lui, ridicand pusca.
Cerbul se intoarse brusc spre el si isi curma chemarea. Incet, ca intr-un dans pagan, se indrepta spre batran, demn si majestuos. Grigore, peste cuiul catarii, privea vrajit cerbul.
Cerbul se opri la cativa zeci de pasi in fata batranului, ochii lui negri arzandu-i privirea verde a lui mos Grigore. Intelegand, batranul vorbi: “O viata intreaga am trait printre salbaticiuni, devenind una dintre ele. Fratele meu, iarta-ma!”
Cerbul pleca incet capul, demn, trist, parca intelegand la ce se referea batranul. Pentru ultima data, se privira in ochi unul pe altul, batranul incepand sa apese incet, cu evlavie, pee mica limba de metal care avea sa le pecetluiasca soarta la amandoi.
Foc rosu rasari in gura tevii, pocnetul armei sparcand in mii de cioburi linistea dintre ei. Cerbul ingenunche, supus, lasandu-se pe-o parte, in somn de moarte. Apopiindu-se de el, batranul ingenunche, atingand, ca intr-o binecuvantare, coama aspra a batranului imparat. Se lungi langa el, priveghindu-i clipele ultime, imbratisandu-si fratele necuvantator. Pusca, pe care acum nu o mai pretuia, ramase aruncata, ca un vreasc netrebnic. Caldura Zimbrului il parasea, spiritul animalului retragandu-se spre un loc al pacii, dar si batranul se stingea, cu obrazul lipit de grumazul insangerat al cerbului. Faceau impreuna ultima calatorie.

Undeva, in padure, intr-o poiana negasita, cativa pumni de pulbere si, in iarba cruda, o pereche de tevi ruginite, cu filigran de argint lucind prin muscaturile ruginii, luptau sa se intoarca in nefiinta. Undeva, Grigore, ai carui ochi vedeau acum prin ceata, ca ai unui nou-nascut, privea un cerbulean care se clatina, nesigur pe picioare, in primele lui clipe de viata. Cercul era complet, vanator si vanat, vanat si vanator…