BRACUL GERMAN CU PĂR SÂRMOS
  (Deutsch Drahthaar)
  Articol scris de Lupus

                                   

      Bracul german cu par sarmos (Drahthaarul sau DD) este unul din cele mai cunoscute rase de caini de aret cu origine germana, alaturi de bracul german  cu parul scurt (Kurzhaar sau DK). La noi in tara, comparativ cu DK este mai slab reprezentat, existand doar un numar redus de crescatori de Drahthaar. Interesant este ca in tara sa de origine, Germania, situatia este cu totul alta, clubul sau de rasa Verein Deutsch Drahthaar (VDD) cu peste 11000 de membrii inregistrati, este cel mai mare club de rasă  existent.

ISTORICUL RASEI

   La inceputul anilor 1800, in Germania feudalizmul era in declin, iar clasa de mijloc incepea sa se ridice treptat – treptat, vanatoarea fiind din ce in ce mai accesibila si acestei paturi sociale. Neavand resursele nobilimii, de-a tine şi creste mai multe rase de caini de vanatoare, specializati pe anumite sarcini si aspecte ale vanatorii, precum şi dezvoltarea culturii cinegetice, a dus la aparitia necesitatii de a avea un caine versatil, care sa poate fi folosit atat la vânătoarea vanatului nobil cat şi al daunatorilor.
   Astfel s-a nascut idea de-a crea din rasele „specialiste” existente la acel moment, o rasa „universala”. Selectia si cresterea raselor a inceput in spiritul celor formulate de printul Albrecht zu Solms und Braunfels: “Prin performanta la forma!" („durch Leistungsfähigkeit zum Typus").
In urma selectilor si incrucisarilor selective, intre bracul german de tip vechi, a poodle-ului, a pointerului englez, a setterilor, a diferitelor tipuri de braci continentali, dar şi a unor caini ciobaneşti,  la acea perioada existau în Germania diferite tipuri de caini de vanatoare.
La curtea printului Solms, in jurul anului 1873, ajunge un mare pasionat de caini de vanatoare, un olandez pe numele Eduard Korthaals. Printul Solms incredinteaza conducerea canisei sale de caini de vanatoare lui Korthaals, avand totodata permisiunea printului de-a creste si griffoni. Eduard Korthaals reuseste pana la urma sa imbunatateasca si sa stabilizeze griffonul de Korthaals (Griffon d'arręt ŕ poil dur Korthaals), dupa care el pleaca in Franta, iar recunoasterea griffonului are loc in aceasta tara.
Recunoasterea griffonului de Korthaals ca rasa franceza, creaza premisa formarii Drahthaarului, acesta a aparut de fapt ca un raspuns din partea germanilor la griffon. Dornici, ei vroiau sa obtina o rasa de pontatori 100% germana.
Astfel un grup de crescatori entuziasti impreuna cu Freiherr Sigismund von Zeidlitz und Neukirch, considerat „tatal spiritual” al Drahthaarului, mai cunoscut probabil sub pseudonimul dr. Hegewald, au trasat o linie de cerinte fata de noua rasa, scopul lor fiind obtinerea unui caine de aret universal  dar si rezistent la intemperii. Totodata au elaborat si un regulament de crestere, colaborat cu un examen de selectie, pe care il cunoastem in zilele de azi sub denumirea de Hegewald Zuchtprüfung sau simplu Hegewald. Acest examen are ca scop inventarierea bagajului genetic al cainilor participanti. In timpul examenului este arbitrat vointa de cautare atat pe uscat cat şi pe apa, capacitatea de aret, nasul, capacitatea de aport, capacitatea de adaptare la diferitele conditii de lucru, felul in care cainele tine contact cu “stapanul” sau, si nu in ultimul rand conformatia morfologica al cainilor. Hegewald reuseste sa formeze pana la urma: pudelpointerul, fiind considerat tatal acestei rase.
   In anul 1902, se intemeiaza Clubul de Brac German Sarmos, mai cunoscut probabil sub numele german al clubului Verein Deutsch-Drahthaar (VDD), care la inceput ingloba si alte rase germane de caine de aret cu par aspru. Presedinte al clubului este ales Alexander Lauffs, iar sub conducerea sa  incepe o selectie si mai riguroasa a Drahthaarului, cordonatorii principali ai acestui proces fiind 3 crescatori devotati noii rase, si anume Koch, Meier, si Kohlhase. Acesti oameni au fost “idealisti”, ei lucrand impreuna sub motto-ul “…am cel mai bun caine, dar inca nu este destul de bun”. Acest intreg process de selectie si crestere a cauzat o mare valva in Germania la acea vreme. In presa de specialitate a vremii, au fost chiar acuzati ca ar vrea sa creeze un “caine fantoma”,  iar exigentele fata de noua rasa ar fi exagerate.
Pornind de la bracul german cu par tepos (Deutsch Stichelhaar), l-au incrucisat pe aceasta cu pudelpointerul lui Hegewald. Obtinand caini cu un par destul de variat, pentru stabilizarea parului dar si pentru cresterea vitezei de cautare, respectiv pentru inbunatatirea nasului, acesti caini au fost incrucisati cu bracul cu par scurt (Deutsch Kurzhaar). Pentru imbunatatirea subparului, dar si pentru stabilizarea taliei cainilor (caini rezultati in acea vreme erau foarte inalti), s-a introdus si griffonul de Korthaals in procesul de crestere.
Clubul Cainilor de Vanatoare din Germania, recunoscand posibilitatiile noii rase  la inceputul anilor 1900, creaza posibilitatea ca Drahthaarul sa-si demonstreze capacitatiile la diferitele concursuri si examene de lucru, cea ce pana la  urma si reuseste. Standardele Drahthaarului din acele vremuri, erau destul de rigide si consecvente, si datorita acestui fapt, precum si al devotamentului crescatorilor fata de noua rasa,  Drahthaarul cunoaste o dezvoltare de-a dreptul fulminanta. Ei reusesc intr-un timp relativ scurt, sa creeze o rasa de pontatori cu o utilitate ridicata, cu par rezistent, care face fata  conditiilor variate din terenul de vanatoare, find foarte bun la lucru in camp, padure si apa.
   O etapa destul de importanta in istoria Drahthaarului, sunt anii de dupa cel de al II-lea Razboi Mondial, cand Drahthaarul reuseste sa se faca cunoscut in toata lumea, in special in America de Nord (USA si Canada), unde ajunge sa fie unul din cele mai folosite rase de caine de aret.

DESCRIEREA RASEI



Prezentare generala: este un caine asemanator cu bracul german cu par scurt (DK), de dimensiuni medii. Are un par aspru, este plin de energie, si prezinta o constitutie armonioasa. Lungimea corpului este egala cu inaltimea la greaban, dar femelele pot fi usor mai lungi. Inaltimea la greaban a masculilor este cuprins intre 61-68 cm, iar cea a femelelor intre 57-64 cm, iar greutatea variaza intre 25-32 kg.
Temperament: este un caine de vanatoare energic dar niciodata nervos, cu o inteligenta exceptionala, cu un temperament echilibrat dar categoric, fara sa fie agresiv, fara frica de focul de arma, si fara frica de vanat si rapitoare.
Cap: marcant, puternic, dar proportional cu dimensiunea corpului. Botul bine dezvoltat, buze bine inchise. Trufa mare, de culoare maro. Ochi de dimensiuni medii, de culoare maro inchis cat mai posibil. Urechi aternande, prinse sus, lipiti de obraji, rotunjiti spre varf. Stop pronuntat, usor de observat.
Gatul: de lungime medie, usor arcuit, puternic, dar fara sa para dur. Gatul trebuie sa fie cat mai uscat.
   Corpul: greaban bine muscularizat, spate scurt. Piept mare, lat, bine dezvoltat, coaste bine arcuite. Zona lombara bine muscularizata, scurta si dreapta. Crupa este lunga, lata, usor ascendenta. Coada prinsa la inaltime medie, puternica, dar nu dura, deobicei se crupeaza la 2/5 sau 1/3 din lungimea sa.
   Culoare si par: par aspru, sarmos, lipit de corp, fara aspect de “par de capra”. Prezinta un subpar bine dezvoltat, iar parul de suprafata are o lungime de aprox. 2-4 cm. Parul de pe cap trebuie sa fie mai scurt, dar dens. Obligatoriu va prezenta barba si sprancene, acesestea dand o infatisare energica cainelui. Culoare: maro inspicat cu alb cu pata sau fara, negru inspicat cu pata sau fara, maro cu pata alba pe piept sau fara, negru cu pata alba pe piept sau fara.

UTILIZARE

Cu toate ca Drahthaarul este un excelent companion, totusi nu trebuie sa uitam ca in primul rand el s-a nascut si traieste pentru vanatoare, iar locul unde se simte bine este natura. Daca vrem ca stra-stranepotii nostri sa cunoasca si ei la randul lor aceasta rasa superba, atunci este de datoria noastra ca sa pastram pentru ei, acel bagaj genetic, in care este codificat un minunat set de instincte de vanatoare. Nu degeaba spun cunoscatorii acestei rase, ori de cate ori intram in discutie cu ei, „Prin performanta la forma!”, deoarece in zadar am un caine de o constitutie anatomica exceptionala, daca instinctele sale lasa de dorit, sau degeaba am un caine cu instincte bune, daca constitutia sa anatomica nu face fata conditiilor din teren.

   De ce, si pentru ce a fost creat aceasta rasa?
   In general, la cainii de aret, avem 3 grupe principale de lucru:
-   lucrul la camp
-   la padure
-   la apa

Lucrul la camp
Inainte de focul armei
   Cautarea vanatului
Cainele trebuie sa caute in suveica in fata noastra, intensiv, cu o alura in trap-galop (criteriu de tipicitate al rasei) , aproximativ o distanta de 50-100 m in stanga si in dreapta. Cu vant bun (din fata sau lateral) el trebuie sa caute vanatul sistematic, inaintand treptat, iar in cazul unui vant din spate, cainele merge mai in fata, si cauta terenul  inspre noi. Daca gaseste vanatul, trebuie sa-l localizeze si sa arate pozitia acestuia vanatorului, ramanand intr-o pozitie de aret stabil, permitand astfel ca noi sa ne pregatim pentru foc si sa-l ajungem din urma. Daca intre timp vanatul isi schimba pozitia, cainele il va urmari in filaj, adica mergand cu grija pe urma acestuia, dar fara sa-l ridice. Pregatiti pentru foc, este datoria noastra sa ridicam vanatul sau comandam cainelui acest lucru (de ex. in stuf, unde noi nu putem patrunde), dupa care urmeaza focul de arma.



Dupa focul de arma
   Urma tarata
In cazul cand vanatul este lovit si cade, de multe ori suntem in situatia cand ajungem la locul caderii, sa gasim doar pene sau par. Vanatul a disparut. In astfel de situatii, vanatorii cu caine automat dau comanda: „Cauta!”.  Daca cainele porneste cu vant din spate in cautare, isi pune nasul in pamant si cauta pe urma lasata de vanat, pana il gaseste. Multi proprietari de caini se sperie cand aud de urma tarata, cu toate ca majoritatea cainilor stiu s-o lucreze instinctiv.
   Cautarea cu nasul in vant
Este metoda de cautare preferata ai majoritatii vanatorilor cu caine. Bracul  porneste in cautarea vanatului cazut, cu vant din fata si cu nasul ridicat. Mirosurile emanate de vanat il ghideaza pe aceasta pana la locul unde se gaseste vanatul.
   Mersul pe urma calda de iepure
In Germania se pune un mare accent pe aceasta proba de lucru. Se poate zice ca este o adevarata „specialitate” de Drahthaar.
Cainele este scos in teren, iar in momentul in care se obsearva un iepure care sare si fuge, cainele este eliberat din lesa si trimis in cautare. El trebuie sa gaseasca urma de iepure, si sa mearga pe aceasta. Cu cat distanta pe care urmareste urma este mai mare, cu atat punctajul cainelui este mai ridicat, iar daca o face si cu glas este si mai bine.
     Aportul neconditionat
Cainele trebuie sa aporteze neconditionat atat vanatul care este cazut in teren, cat si vanatul cautat si gasit de el, de la prepelita pana la marimea vulpii.



Lucrul la apa
   Scotocirea in stuf
Consta in cautarea sistematica a zonei de stuf cu apa, atat pe o latime cat si pe o adancime suficienta, ridicarea vanatului care se ascunde in aceasta, iar in cazul in care exista piese impuscate si cazute in stufaris, sa le caute si sa le aporteze.
   Scotocirea pe apa libera
Consta in cautarea vanatului cazut pe apa, pe care trebuie sa-l aporteze, iar in cazul cand aceasta este ranit, sa-l caute si sa-l dirijeze in bataia pustii.



Lucrul la padure
   Dibuitul
Se intampla de multe ori ca sa pornim la dibuit impreuna cu cainele, ori pt. ca ar fi pacat sa-l lasam acasa, ori pt. ca suntem prevazatori si consideram ca poate o sa avem nevoie de el. Totusi nu este bine daca cainele ne deranjeaza in acest lucru.
In astfel de cazuri el trebuie sa ne urmareasca ca o umbra, fara sa dam prea multa atentie cainelui. La un moment dat observam vanatul mult dorit, atunci culcam cainele, care trebuie sa stea linistit, ca noi sa putem arunca o privire mai atenta asupra vanatului, si chiar sa o putem arbitra daca este cazul. In cele din urma soseste momentul in care decidem ca vrem sa dobandim acel vanat. Incet ridicam arma, ochim, si... urmeaza detunatura. Insa ne dam seama ca ceva nu este in regula,  caci vanatul marcheaza focul, si cu toate ca este usor incetinit, fuge.
   Cautarea pe urma de sange
Atunci ne aducem aminte de prietenul nostru care inca sta in pozitia culcat, in locul unde l-am lasat. Ne intoarcem dupa el, pregatim lesa lunga, iar dupa o asteptare in care lasam suficient timp vanatului sa se culce (in general 2 ore!), mergem la locul unde am lovit vanatul, si pornim impreuna in cautarea acestuia. Cu toate ca nu gasim pe urma mult sange, cainele continua sa mearga sigur pe el, pe o urma numai de el stiuta. La cateva sute de metrii pana la urma gasim si vanatul cazut. Felicitam cainele, si bine inteles ramura inmuiata in sangele vanatului este al lui!
   Prinderea vanatului rapitor
Drahthaarul obligatoriu trebuie sa aiba o agresivitate innascuta fata de vanatul cu par rapitor. Aspect foarte important, caci acest lucru ii conditioneaza accesul la reproductie!
Vanatul rapitor este indeziderabil pe fondul de vanatoare. Daca cainele se intalneste cu acest tip de vanat, el trebuie ca fara comanda, sa-l prinda si in cel mai scurt timp sa-l si neutralizeze.
In unele tari se merge chiar mai departe, astfel Drahthaarul trebuie sa prinda si sa omoare, chiar si vanatul nobil „bolnav” sau ranit pe care il gaseste in culcus, scapandul de chinuri, uneori groaznice.



   Toate aceste lucruri, pe care un Drahthaar bun trebuie sa stie sa le faca, dovedesc ca avem de-a face cu un caine de aret foarte versatil, rezistent la conditiile din teren, energic, un caine care este capabil sa faca fata majoritatii sarciniilor ce se ivesc la o vanatoare, fie el vanatoare la vanat mic sau la vanat mare.
   In afara vanatorii, Drahthaarul este frecvent intalnit si in unele sporturi practicate cu caini, cum ar fi: dog dancing, agility, obedience, flyball si frizbi. Totusi, consider ca locul lor adevarat este in terenul de vanatoare, in partea stanga a unui vanator.