POVESTE DE MAI 
de Scorpion
Codrul Adânc…. Doamne, că tare multe povestiri se împleteau în jurul pădurii bătrâne şi tare mai erau dorite de bătut cărările lui ascunse! Însă puţini se puteau lăuda că au dat puşcătură în adâncimea lui, bătrânul Mitruţ veghea aspru asupra pădurii celei din vârf de munte şi doar el ştia cărările ei cele tainice. 
De te-ai fi dus singur, n-ai fi văzut decât păsărele, că animalele ţineau tăinuite cu străşnicie ascunzişurile şi cărările. Şi Mitruţ nu ducea pe nimeni în Codrul Adânc decât odată pe an şi asta doar pe cine alegea el, după legile lui secretoase. Anul acesta, privirile albastre precum două iezere adânci ale bătrânului se opriseră asupra făpturii mărunţele a lui Daniel; nu pentru că îi era nepot după soră, nu conta asta pentru el, dar de câteva ori îl găsise prin pădure privind cu ochi mari şi calzi joaca a câtorva ţapi, de nici măcar el nu îndrăznise să-i tulbure atenţia. Poate că privirile lui, lipsite de orice patimă, urmărind jocul sfruntător al ţapilor tineri ori luminiţele calde ce-i licăreau în ochi tânărului îl convinseră. Acum stătea în curte, în faţa casei, lăsând lumina caldă a Soarelui de vară să-i mângâie chipul aspru precum o stâncă smulsă din munte; trimise vorbă către Daniel că-l aşteaptă.
Poarta scârţâi şi Daniel făcu paşi şovăielnici către bătrân; tot drumul se întrebase în sinea lui oare de ce îi trimise vorbă că-l aşteaptă şi nu găsise răspuns. În faţa ochilor albaştri şi sfredelitori opuse privirile lui verzi, priviri de fiară tânără şi neatârnată. Şi se înfruntară din priviri minute bune, bătrânul încercând să-i frângă cerbicia şi să-şi domine nepotul. Îşi plecară privirile amândoi în acelaşi timp, iar Mitruţ reuşi cu greu să-şi ascundă un zâmbet tainic.
- Ia stai de te aşează, Danule, că avem ceva de vorbit. Ia un loc acolo pe bancă, dar mai întâi adu din bucătăria ceia de vară ulciorul de lângă uşă şi două căni.
Daniel îi întoarse privire mirată.
- D-apăi dară ştii că eu nu beau, uncheşule, de ce să aduc două căni?
- Măi zgâmboi, eu nu te-am întrebat de bei ori ba, ţi-am zis numai să aduci ulciorul şi cănile. Nu-mi mai întoarce cuvintele, că-i bai.
Surâse amar când nepotul îi întoarse spatele, ducându-se către bucătărie. Moştenise, pare-se, cerbicie veche de muntean, ca şi el. Daniel aşeză cănile şi ulciorul pe masă, privind sfruntător către bătrân, ce dădu a lehamite din mână.
- Tu ia şi toarnă câte o cană de vin, că acu punem la cale o ispravă de bărbaţi, nu de copilandri ce gustă lapte numai.
Încă ezitând, Daniel turnă în căni aurul lichid şi ciocniră bărbăteşte, mai-mai să sfărâme cănile. Dar când bătrânul puse cana golită pe masă, ştergându-şi cu satisfacţie mustăţile umede şi rupând tăcerea ce se lăsase deasupra mesei, Daniel simţi că se îneacă, vinul nemaintrând unde trebuie.
- Mă Danule, mâine dimineaţă ăi merge cu mine în Codrul Adânc, să puşti şi tu un ţap mândru, nu puiagani de ăştia de se joacă prin pădurice.
Privea către bătrân, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, de le simţea fierbinţi şi pocnindu-i. Reuşi totuşi să bâguie.
- Nu fă şagă cu mine, uncheşule, că nu îngădui. Ce să cat eu în Codrul Adânc?
Ochii albaştri ai bătrânului începură să se întunece cu nori întunecaţi, prevestitori de furtună, iar vocea lui se adânci a primejdie.
- Măi zgâmboi, bag seamă că tu n-ai fost scărmănat când trebuie, de crezi că mie îmi arde de şagă. Am zis că mâine dimineaţă urcăm către Codrul Adânc, să vezi şi tu lighioi mândre, să nu care cumva să-mi dai cinstea pe ruşine şi să-mi zici că n-ăi merge, că oricât îmi eşti de nepot, te pun pe genunchi şi-ţi lustruiesc bucile cu varga.
Daniel se cutremură, nu din cauza ameninţării, că doar bătrânul îl altoise de multe ori toată copilăria, ci din pricina a ceea ce auzise, iar ochii lui se înceţoşară de umbra unei lacrimi, bătrânul îl făcea părtaş la o taină oprită privirilor profane ale muritorilor de rând, îi oferea o şansă pe care puţini o puteau primi.
- Iartă-mă, uncheşule, am crezut că şugui cu aşa ceva, că nu-i de şuguit cu asta. Dacă mă iei, dară cum să nu merg?
Aşa că nu se împlinise ceasul când cocoşii încă se întorc în somn când Daniel se aşeză pe piatră, lângă şipot, aşteptând răbdător pe bătrân. Mitruţ apăru dintr-o dată parcă, precum o stafie bătrână, duh străbun al codrului şi călăuză străveche pe poteci tăinuite. Cuvintele nu-şi aveau rostul, doar o simplă strângere bărbătească a palmelor şi s-au pus pe urcat, pe poteca îngustă şi abruptă, ce scotea toată vlaga din vânători, încercându-i să vadă de sunt demni ori ba să-şi dobândească prada. Nici un vaiet nu se desprinse de pe buzele tânărului şi, deşi broboane mari de sudoare îi încoronau fruntea, nu făcu nici o oprire, păşind apăsat şi calm pe urmele mai vârstnicului ştiutor ale tainelor pădurii. Nici când lumina de argint a zorilor se prelinse sfioasă peste piscuri, dând suflu de viaţă naturii şi dezlegând viersul pecetluit al păsărilor nu se opriră, urcând mereu, cu privirile aţintite asupra pădurii bătrâne ce se vedea în depărtare şi părea că se îndepărtează tot mai mult de ei.
Bătrânul se opri şi scoase din traista agăţată pe umăr plosca ciobănească, luând câteva gâturi sănătoase de apă, întorcându-i-o şi nepotului.
- De-acu om intra în codru, cată bine şi vezi unde păşesc eu şi acolo păşeşti şi tu, pădurea asta e bătrână şi apără cu străşnicie liniştea lighioilor de le ţine într-ânsa.
Daniel răsuflă greu şi-şi şterse fruntea îmbrobonată.
- Dară nu stăm oleacă, să îmbucăm şi noi ceva şi să ne tragem sufletul?
Ochii lui Mitruţ scânteiară ciudat, precum două flăcări prizoniere şi privirea îl fulgeră aspru pe Daniel.
- Danule, ce facem noi acum nu-i o joacă, noi cerem tribut de sânge pădurii, doar pentru trufia noastră. Trebuie să ne plecăm cu smerenie în faţa ei şi să aducem prinos de păreri de rău. Cum îţi poate sta mintea acum la îndestularea pântecelor?
Daniel suspină, plecându-şi fruntea către pământ.
- Iartă şi tu, uncheşule, că nu ştiam.
- Ţine minte, fecior, noi luăm viaţa lighioilor doar pentru desfătarea noastră, de aia trebuie să avem grijă să nu ne lăcomim. Plătim preţ greu pentru fiecare strop de sânge cu care întinăm pădurea, de trebuie să ne rugăm de ea spăşiţi să ne ierte. Hai şi-om merge.
Lepădă traista lângă o piatră şi trase puşca veche de pe umăr.
- Când ăi da puşcătură, dă puşcătură curată, să nu se chinuiască în van lighioaia, că întristezi pădurea. Şi puşcătură să dai doar în care ţi-oi spune eu, nu într-altul.
Păşeau ca într-un dans păgân printre copacii cu scoarţă bătrână şi crăpată, ce foşneau misterios din frunze, dând glas tăcut. Câteva raze ale soarelui de dimineaţă străluceau cuminte printre copaci, alungând când şi când mohorala ce domnea peste codru, iar undeva în depărtare, câteva păsări înălţau odă de bucurie pentru revenirea domniei zilei peste natură. Daniel tresări când un vier imens le tăie calea, pierzându-se printre tufari, prinzând ca într-o străfulgerare imaginea iataganelor colosale ce le purta bătrâna fiară în bot, iar făptura mătăhăloasă, învelită în blană de culoarea castanei putrede dispăru tăcută, nefăcând aproape nici un zgomot. Mitruţ zâmbi satisfăcut, bătrânul vier era cunoştinţă veche şi îl ştia de când era un bârling dungat.
Se lipi de un copac şi îi făcu semn lui Daniel să se apropie, vorbind în şoaptă.
- Ajungem curând la un luminiş unde ies ţapii bătrâni, ai grijă pe unde pui piciorul, că e plin de vreascuri uscate, să nu faci zgomot. Ţine arma la îndemână şi fii gata să dai puşcătură, de ţi-o zice să dai.
Ce urmă apoi Daniel îşi aminteşte ca într-un vis. Păşind pe urmele bătrânului, rămase fermecat de sălbăticia naturii, sălbăticie de început de veac, într-o pădure în care nicicând topor nu răsunase a rănire şi în care omul nu era văzut drept duşman, ci simplu intrus. Flori albastre şi galbene răneau prin culoarea lor vie ochiul neobişnuit cu asemenea frumuseţe şi mirosul de cetină umplea tot văzduhul, brazii bătrâni plângând cu picături de răşină ceva ceea ce doar ei ştiau că avea să se petreacă, iar vântul de dimineaţă se ostoise prin tainiţe, lăsând pădurea să încremenească întru nemişcare. Părea că întreaga pădure îşi ţine răsuflarea sub trăirea unei clipe a deznădejdii, de parcă simţea că avea să se petreacă un lucru neîngăduit de legile ei sălbatice, iar cerul strânse din adâncurile lui făptura bătrână a unei umbre de nor. Şi acolo, chiar în faţa lui, la nici cincizeci de paşi, Daniel văzu prinţul mândru al pădurii, un ţap ce-şi arăta mândru făptura demnă, de preţ de câteva zeci de bătăi de inimă îşi umplu ochii de făptura lui sălbatică. Iar ţapul nu ştia că e urmărit de priviri ce aduceau moarte şi lăsă capul către iarba crudă, apucând un smoc de iarbă şi mestecându-l încet. Coarnele lui cenuşii se ridicau către vârfurile copacilor, prinzând în vârfurile lor frânturi de lumină, iar umbrele copacilor dansau vesele peste trupul lui, rupând auriul blănii cu sclipiri de întuneric. Făptura lui nu era gârbovită de bătrâneţe, căci ţapul era bătrân, ci şi-o purta demn şi netemător.
Iezerele albastre din ochii lui Mitruţ se răsuciră către nepot, iar sprâncenele stufoase se plecară, iar în ochii lui, Daniel citi ceea ce trebui să citească; puşca i se ridică încet în umăr şi hăurile negre din care pândea Moartea se aţintiră hulpave asupra lighioii neştiutoare. Totul în jurul lui se pierdu întru nimicnicie, mai rămaseră doar el şi ţapul, un ţap pentru care privirea era mică spre a-l cuprinde, o făptură a Codrului Adânc pentru care nu exista primejdie şi nu ştia că pe cărările tainice bântuie Moartea cu chip de fiară pe două picioare. Iar Daniel îl privi îndelung, conştient de măreţia lui şi de faptul că niciodată nu avea să mai ridice puşca spre asemenea sălbăticiune. Mitruţ îşi privea tăcut nepotul, ştiind trăirile ce-l încercau; special îl aduse aici, în inima bătrână a codrului, unde lighioile tinere ce îşi duceau traiul mai către poale veneau să îmbătrânească în feritul sanctuar. Nicicând Codrul Adânc nu-i înşelase aşteptările şi tare mândre sălbăticiuni îi brăzdau cărările, bucurând ochii şi, uneori, mândria de vânător. Acum se pomeni şi el respirând greu alături de nepot, de parcă în faţa puştii lui se ridica mândra sălbăticiune.
Şi arma crudă glăsui cu glas de tunet, aruncând moarte fierbinte şi sfâşiind liniştea curată. Picuri mari de sânge prinseră a pângări pământul, iar păsările îşi lăcătuiră viersul, amuţind şi ascunzându-se prin scorburi.
  Ţapul se clătină pe picioarele-i zvelte, simţind arsură de moarte, simţind apropierea neîndurătoare a morţii ce-l dorea. Se lăsă moale pe-o parte, pe linţoliu de iarbă, iar pământul se grăbi să-i ostoiască durerea şi să-i aline trupul zdrobit. Pădurea foşni din frunze, chemând la ea sufletul bătrânului prinţ şi primul fulger se arcui peste boltă, tăria tunetului zguduind din rădăcini muntele, Natura îşi plângea moartea unui copil. Baierele cerului se rupseră, plâns de Cer mâhnit prinse a spăla fărădelegea, iar Daniel păşi mai către mijlocul luminişului, îngenunchind lângă ţap. Şi Cerul plânse mult…

1505 Views | Rating: (2 rates)