by mmarius Septembrie 01, 2009, 02:39:00

                            Ajun de sezon la rate
                                                  by MOSU

     De cel putin 2 saptamani pluteste in aer ceva misterios, incep sa se inteteasca telefoanele intre membri unei alese tagme de vanatori, dispar cartusele de 3-3,5 mm de pe rafturile magazinelor, se verifica echipamentul special, cizmele sold, ciochinarele, barcile de cauciuc, se fac planuri, strategii, incep insomniile, sotiile i-si pun ptr. a cata oara intrebarea cum de au putut fi atat de naive sa se marite cu un vanator.
Este tagma ratzarilor, mancatori de cartuse si "prieteni" de nadejde a tzantzarilor, sint vanatorii indragostiti de rasariturile si apusurile de soare, de zborul sagetat al diferitelor specii de ratze, ptr. care o baie accidentala intr-o balta namoloasa nu umbreste absolut deloc frumusetea impuscarii unui ratzoi aparut ca o naluca de te miri unde. Si nu putini sant cei care innopteaza la marginea baltii in ultima zi a lui gustar ptr. ca prima dimineata din septembrie sa-i prinda salutand cu focuri repezite si de cele mai multe ori ratate, primele "MIG-uri" ce se ridica dintre trestii.
"Oferta" este mai putin variata acum la inceput de sezon cand vom intalni doar autohtonele, cele care au cuibarit la noi, pasajul cel mare intarziind inca pana spre sfarsitul lunii sau chiar in Octombrie, cand migreaza prin tara noastra, in valuri, multe populatii de rate originare din tarile reci, Romania fiind locul de trecere a cel putin 6 drumuri de pasaj principale ale vanatului de balta (drumul Marii Negre, drumul sarmatic, drumul pontic, drumul ostelbic, drumul carpatic, drumul panono-bulgar)
Dintre speciile de ratze intalnite la noi, amintim in primul rand:
Ratza mare - Anas platyrhynchos,
Ratza mica (caraitoare) - Anas querquedula,
Ratza pitica - Anas crecca,
Ratza pestrita - Anas strepera,
Ratza lingurar - Spatula clypeata,
Ratza cu ochi albi - Nyroca nyroca,
Ratza cu cap castaniu - Nyroca ferina,
Ratza cu ciuf - Netta ferina si lista poate continua.
Vanata fie la picior, fie din barca, fie asteptata la paza in amurg sau in zori, ratza vine si la vanatorii mesteri sa o ademeneasca cu chematoarea, metoda invatata nu tocmai usor dar cu atat mai mari vor fi satisfactiile vanatorului.
Daca intarziati pe balta dimineata, acum la inceput de sezon vrand sa completati ziua cu un pasaj la gugu sau porumbei, sa nu uitati ca din cauza caldurii s-ar putea sa aveti surprize neplacute cand ajungeti acasa in ce priveste mirosul carnii, puteti face urmatorul artificiu; o incizie in jurul anusului si extrase intestinele, in locul lor introducand cateva bucatele de mangan. Este bine de stiut ca ratzele cazute definitiv, raman cu burta in sus si capul cufundat in apa, ca ratzele ranite se indreapta de obicei spre mal unde se ascund in vegetatia deasa.
Acum la inceput de sezon, nu pot decat sa le doresc ratzarilor pasaje frumoase si dubleuri maiastre!

329 Views | Rating:

(2 rates)

CHEMAREA CAPRIORULUI

by mmarius Iulie 08, 2009, 09:11:00

Chemarea Capriorului
Articol scris de Sibianu

Traditia acestei forme de vanatoare ajunge foarte adinc in istoria vanatorii. Descoperiri arheologice au aratat ca si vanatorii din epoca de piatra foloseau instrumente construite din os cu care practicau aceasta metoda a vanatorii. Pentru mine si pentru multi pasionati de caprior aceasta metoda de a vana este cea mai palpitanta si interesanta. Dedicata íi este capriorului batrin si istet pe care vanatorul incerca sa il apropie imitind femela in sezonul de imperechiere. Aceasta metoda pretinde de la vanator sa cunoasca vanatul foarte bine, sa poata aprecia in ce situatie se afla capriorul si sa reactioneze corespunzator.

Perioada imperechierii la caprior este de la mijlocul lunii Iulie pina in mijlocul lunii August. Un factor care influenteaza inceputul perioadei de imperechiere este fatarea Iezilor. De la ziua fatarii si pina la ovulatia femelei sint mereu 65 - 69 de zile. In anii cu o iarna usoara si scurta, inceputul perioadei de imperechiere se poate muta chiar si la inceputul luni iulie. Un alt factor este lungimea zilei. Studii efectuate pe acest sector au descoperit ca inceputul perioadei de imperechiere sta in legatura strinsa cu lungimea zilei, acest lucru este fixat genetic si este la 15ore si 45min. De asemenea joaca si caracterul geografic au un rol principal. Cu cit mai inalt cu atit mai tirziu. Interesant este ca si cu cit mai mult in est cu atit mai tirziu. Pe cind in Europa centrala perioada de imperechere este ca. din 20 iulie si pina in 15 august, in Ural se muta la ca. 15 august pina in 15 septembrie.

Cele mai bune momente pentru vanatoarea cu chematoarea sint la inceputul si la sfirsitul perioadei de imperechiere. La inceputul perioadei inca nu sint multe femele in calduri asa incit sansele vanatorului sint mari, acelasi lucru este valabil si pentru sfirsitul perioadei. In mijlocul perioadei de imperechiere sint majoritatea femelelor in calduri si este greu de atras capriorul insa nu imposibil. Favorabile sint zilele nu prea calde sau cele cu cer innorat chiar si cu ploaie usoara. Defavorabile sint zilele cu vant sau ploaie puternica dar si zilele cu caldura mare. In zilele cu caldura mare capriori isi muta activitatea in timpul noptii, cele mai bune sanse le avem dimineata cind inca mai este racoare.

Imperechierea capriorului urmeaza mereu acelasi ritual. O data ce masculul gaseste o femela in calduri, acesta incepe sa o goneasca pentru mai multe ore pina la o zi. Goana este insa des intrerupta de pauze in care ambii participanti pasc. Aceasta goana este impulsul pentru ovulatia femelei. O data cu ovulatia femelei incepe al doilea act care de data asta porneste de la femela care inca gonita de mascul se opreste brusc lasindu-l sa se apropie. Capriorul mascul controleaza femela naso-anal, imponiaza si des urineaza amindoi. Din nou incepe o goana, de data asta mult mai incet si scurt, de obicei in cerc iar masculul controleaza femela mereu nazo-anal. Actul de imperechiere se repeta pina la 20 de ori. Ovulatia femelei dureaza trei pina la patru zile, la femelele care au iezi de obicei mai putin. Numai dupa aceea paraseste masculul partenera si cauta alta femela in calduri.

La vanatoarea cu chematoarea vanatorul incearca sa imite sunetele femelei, specifice perioadei de imperechiere. Aceste sunete se pot imita si cu frunze subtiri sau iarba cu frunza lata insa in ziua de azi se folosesc diverse instrumente care sint mult mai simplu de folosit decit metodele stramosilor. Vanatoarea cu chematoare implica mai multe metode precum dibuitul si panda. Vanatorul porneste la dibuit, care il intrerupe cu perioade de panda unde imita sunetele femelei. Aceste perioade de pinda dureaza minim 30 de minute. Daca nu se arata capriorul, vanatorul continua dibuitul pina la urmatorul loc potrivit pentru panda.

Pe piata gasim o multime de instrumente pentru fiecare gust. As vrea sa va prezint citeva modele care s-au dovedit de-a lungul timpului.:

Buttolo Blatter

Buttolo este un instrument foarte simplu care nu necesita prea multe exercitii din partea vinatorului, are insa un repertoriu foarte redus.
Buttolo-Mundblatter

Un instrument foarte bine lucrat cu un repertoriu mare.

Hubertus Fiep-Rehblatter

Un instrument care se foloseste foarte usor cu un repertoriu foarte redus.

Weisskirchen Universal-Mundblatter

Acest instrument este un clasic, foarte bine prelucrat si cu un repertoriu complet. Pe linga diferitele strigate a le Caprioarei poate imita si Iepurele ranit si Rata mare.

Rottumtaler Rehblatter

Unul dintre cele mai reusite instrumente cu un repertoriu mare inclusiv Iepure ranit. Necesita putin exercitiu din partea vinatorului care va fi rasplatit cu sunete foarte autentice.

535 Views | Rating:

(1 rates)

POVESTE DE MAI de Scorpion

by mmarius Mai 15, 2009, 02:13:00

POVESTE DE MAI
de Scorpion
Codrul Adânc…. Doamne, că tare multe povestiri se împleteau în jurul pădurii bătrâne şi tare mai erau dorite de bătut cărările lui ascunse! Însă puţini se puteau lăuda că au dat puşcătură în adâncimea lui, bătrânul Mitruţ veghea aspru asupra pădurii celei din vârf de munte şi doar el ştia cărările ei cele tainice.

De te-ai fi dus singur, n-ai fi văzut decât păsărele, că animalele ţineau tăinuite cu străşnicie ascunzişurile şi cărările. Şi Mitruţ nu ducea pe nimeni în Codrul Adânc decât odată pe an şi asta doar pe cine alegea el, după legile lui secretoase. Anul acesta, privirile albastre precum două iezere adânci ale bătrânului se opriseră asupra făpturii mărunţele a lui Daniel; nu pentru că îi era nepot după soră, nu conta asta pentru el, dar de câteva ori îl găsise prin pădure privind cu ochi mari şi calzi joaca a câtorva ţapi, de nici măcar el nu îndrăznise să-i tulbure atenţia. Poate că privirile lui, lipsite de orice patimă, urmărind jocul sfruntător al ţapilor tineri ori luminiţele calde ce-i licăreau în ochi tânărului îl convinseră. Acum stătea în curte, în faţa casei, lăsând lumina caldă a Soarelui de vară să-i mângâie chipul aspru precum o stâncă smulsă din munte; trimise vorbă către Daniel că-l aşteaptă.
Poarta scârţâi şi Daniel făcu paşi şovăielnici către bătrân; tot drumul se întrebase în sinea lui oare de ce îi trimise vorbă că-l aşteaptă şi nu găsise răspuns. În faţa ochilor albaştri şi sfredelitori opuse privirile lui verzi, priviri de fiară tânără şi neatârnată. Şi se înfruntară din priviri minute bune, bătrânul încercând să-i frângă cerbicia şi să-şi domine nepotul. Îşi plecară privirile amândoi în acelaşi timp, iar Mitruţ reuşi cu greu să-şi ascundă un zâmbet tainic.
- Ia stai de te aşează, Danule, că avem ceva de vorbit. Ia un loc acolo pe bancă, dar mai întâi adu din bucătăria ceia de vară ulciorul de lângă uşă şi două căni.
Daniel îi întoarse privire mirată.
- D-apăi dară ştii că eu nu beau, uncheşule, de ce să aduc două căni?
- Măi zgâmboi, eu nu te-am întrebat de bei ori ba, ţi-am zis numai să aduci ulciorul şi cănile. Nu-mi mai întoarce cuvintele, că-i bai.
Surâse amar când nepotul îi întoarse spatele, ducându-se către bucătărie. Moştenise, pare-se, cerbicie veche de muntean, ca şi el. Daniel aşeză cănile şi ulciorul pe masă, privind sfruntător către bătrân, ce dădu a lehamite din mână.
- Tu ia şi toarnă câte o cană de vin, că acu punem la cale o ispravă de bărbaţi, nu de copilandri ce gustă lapte numai.
Încă ezitând, Daniel turnă în căni aurul lichid şi ciocniră bărbăteşte, mai-mai să sfărâme cănile. Dar când bătrânul puse cana golită pe masă, ştergându-şi cu satisfacţie mustăţile umede şi rupând tăcerea ce se lăsase deasupra mesei, Daniel simţi că se îneacă, vinul nemaintrând unde trebuie.
- Mă Danule, mâine dimineaţă ăi merge cu mine în Codrul Adânc, să puşti şi tu un ţap mândru, nu puiagani de ăştia de se joacă prin pădurice.
Privea către bătrân, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, de le simţea fierbinţi şi pocnindu-i. Reuşi totuşi să bâguie.
- Nu fă şagă cu mine, uncheşule, că nu îngădui. Ce să cat eu în Codrul Adânc?
Ochii albaştri ai bătrânului începură să se întunece cu nori întunecaţi, prevestitori de furtună, iar vocea lui se adânci a primejdie.
- Măi zgâmboi, bag seamă că tu n-ai fost scărmănat când trebuie, de crezi că mie îmi arde de şagă. Am zis că mâine dimineaţă urcăm către Codrul Adânc, să vezi şi tu lighioi mândre, să nu care cumva să-mi dai cinstea pe ruşine şi să-mi zici că n-ăi merge, că oricât îmi eşti de nepot, te pun pe genunchi şi-ţi lustruiesc bucile cu varga.
Daniel se cutremură, nu din cauza ameninţării, că doar bătrânul îl altoise de multe ori toată copilăria, ci din pricina a ceea ce auzise, iar ochii lui se înceţoşară de umbra unei lacrimi, bătrânul îl făcea părtaş la o taină oprită privirilor profane ale muritorilor de rând, îi oferea o şansă pe care puţini o puteau primi.
- Iartă-mă, uncheşule, am crezut că şugui cu aşa ceva, că nu-i de şuguit cu asta. Dacă mă iei, dară cum să nu merg?
Aşa că nu se împlinise ceasul când cocoşii încă se întorc în somn când Daniel se aşeză pe piatră, lângă şipot, aşteptând răbdător pe bătrân. Mitruţ apăru dintr-o dată parcă, precum o stafie bătrână, duh străbun al codrului şi călăuză străveche pe poteci tăinuite. Cuvintele nu-şi aveau rostul, doar o simplă strângere bărbătească a palmelor şi s-au pus pe urcat, pe poteca îngustă şi abruptă, ce scotea toată vlaga din vânători, încercându-i să vadă de sunt demni ori ba să-şi dobândească prada. Nici un vaiet nu se desprinse de pe buzele tânărului şi, deşi broboane mari de sudoare îi încoronau fruntea, nu făcu nici o oprire, păşind apăsat şi calm pe urmele mai vârstnicului ştiutor ale tainelor pădurii. Nici când lumina de argint a zorilor se prelinse sfioasă peste piscuri, dând suflu de viaţă naturii şi dezlegând viersul pecetluit al păsărilor nu se opriră, urcând mereu, cu privirile aţintite asupra pădurii bătrâne ce se vedea în depărtare şi părea că se îndepărtează tot mai mult de ei.
Bătrânul se opri şi scoase din traista agăţată pe umăr plosca ciobănească, luând câteva gâturi sănătoase de apă, întorcându-i-o şi nepotului.
- De-acu om intra în codru, cată bine şi vezi unde păşesc eu şi acolo păşeşti şi tu, pădurea asta e bătrână şi apără cu străşnicie liniştea lighioilor de le ţine într-ânsa.
Daniel răsuflă greu şi-şi şterse fruntea îmbrobonată.
- Dară nu stăm oleacă, să îmbucăm şi noi ceva şi să ne tragem sufletul?
Ochii lui Mitruţ scânteiară ciudat, precum două flăcări prizoniere şi privirea îl fulgeră aspru pe Daniel.
- Danule, ce facem noi acum nu-i o joacă, noi cerem tribut de sânge pădurii, doar pentru trufia noastră. Trebuie să ne plecăm cu smerenie în faţa ei şi să aducem prinos de păreri de rău. Cum îţi poate sta mintea acum la îndestularea pântecelor?
Daniel suspină, plecându-şi fruntea către pământ.
- Iartă şi tu, uncheşule, că nu ştiam.
- Ţine minte, fecior, noi luăm viaţa lighioilor doar pentru desfătarea noastră, de aia trebuie să avem grijă să nu ne lăcomim. Plătim preţ greu pentru fiecare strop de sânge cu care întinăm pădurea, de trebuie să ne rugăm de ea spăşiţi să ne ierte. Hai şi-om merge.
Lepădă traista lângă o piatră şi trase puşca veche de pe umăr.
- Când ăi da puşcătură, dă puşcătură curată, să nu se chinuiască în van lighioaia, că întristezi pădurea. Şi puşcătură să dai doar în care ţi-oi spune eu, nu într-altul.
Păşeau ca într-un dans păgân printre copacii cu scoarţă bătrână şi crăpată, ce foşneau misterios din frunze, dând glas tăcut. Câteva raze ale soarelui de dimineaţă străluceau cuminte printre copaci, alungând când şi când mohorala ce domnea peste codru, iar undeva în depărtare, câteva păsări înălţau odă de bucurie pentru revenirea domniei zilei peste natură. Daniel tresări când un vier imens le tăie calea, pierzându-se printre tufari, prinzând ca într-o străfulgerare imaginea iataganelor colosale ce le purta bătrâna fiară în bot, iar făptura mătăhăloasă, învelită în blană de culoarea castanei putrede dispăru tăcută, nefăcând aproape nici un zgomot. Mitruţ zâmbi satisfăcut, bătrânul vier era cunoştinţă veche şi îl ştia de când era un bârling dungat.
Se lipi de un copac şi îi făcu semn lui Daniel să se apropie, vorbind în şoaptă.
- Ajungem curând la un luminiş unde ies ţapii bătrâni, ai grijă pe unde pui piciorul, că e plin de vreascuri uscate, să nu faci zgomot. Ţine arma la îndemână şi fii gata să dai puşcătură, de ţi-o zice să dai.
Ce urmă apoi Daniel îşi aminteşte ca într-un vis. Păşind pe urmele bătrânului, rămase fermecat de sălbăticia naturii, sălbăticie de început de veac, într-o pădure în care nicicând topor nu răsunase a rănire şi în care omul nu era văzut drept duşman, ci simplu intrus. Flori albastre şi galbene răneau prin culoarea lor vie ochiul neobişnuit cu asemenea frumuseţe şi mirosul de cetină umplea tot văzduhul, brazii bătrâni plângând cu picături de răşină ceva ceea ce doar ei ştiau că avea să se petreacă, iar vântul de dimineaţă se ostoise prin tainiţe, lăsând pădurea să încremenească întru nemişcare. Părea că întreaga pădure îşi ţine răsuflarea sub trăirea unei clipe a deznădejdii, de parcă simţea că avea să se petreacă un lucru neîngăduit de legile ei sălbatice, iar cerul strânse din adâncurile lui făptura bătrână a unei umbre de nor. Şi acolo, chiar în faţa lui, la nici cincizeci de paşi, Daniel văzu prinţul mândru al pădurii, un ţap ce-şi arăta mândru făptura demnă, de preţ de câteva zeci de bătăi de inimă îşi umplu ochii de făptura lui sălbatică. Iar ţapul nu ştia că e urmărit de priviri ce aduceau moarte şi lăsă capul către iarba crudă, apucând un smoc de iarbă şi mestecându-l încet. Coarnele lui cenuşii se ridicau către vârfurile copacilor, prinzând în vârfurile lor frânturi de lumină, iar umbrele copacilor dansau vesele peste trupul lui, rupând auriul blănii cu sclipiri de întuneric. Făptura lui nu era gârbovită de bătrâneţe, căci ţapul era bătrân, ci şi-o purta demn şi netemător.
Iezerele albastre din ochii lui Mitruţ se răsuciră către nepot, iar sprâncenele stufoase se plecară, iar în ochii lui, Daniel citi ceea ce trebui să citească; puşca i se ridică încet în umăr şi hăurile negre din care pândea Moartea se aţintiră hulpave asupra lighioii neştiutoare. Totul în jurul lui se pierdu întru nimicnicie, mai rămaseră doar el şi ţapul, un ţap pentru care privirea era mică spre a-l cuprinde, o făptură a Codrului Adânc pentru care nu exista primejdie şi nu ştia că pe cărările tainice bântuie Moartea cu chip de fiară pe două picioare. Iar Daniel îl privi îndelung, conştient de măreţia lui şi de faptul că niciodată nu avea să mai ridice puşca spre asemenea sălbăticiune. Mitruţ îşi privea tăcut nepotul, ştiind trăirile ce-l încercau; special îl aduse aici, în inima bătrână a codrului, unde lighioile tinere ce îşi duceau traiul mai către poale veneau să îmbătrânească în feritul sanctuar. Nicicând Codrul Adânc nu-i înşelase aşteptările şi tare mândre sălbăticiuni îi brăzdau cărările, bucurând ochii şi, uneori, mândria de vânător. Acum se pomeni şi el respirând greu alături de nepot, de parcă în faţa puştii lui se ridica mândra sălbăticiune.
Şi arma crudă glăsui cu glas de tunet, aruncând moarte fierbinte şi sfâşiind liniştea curată. Picuri mari de sânge prinseră a pângări pământul, iar păsările îşi lăcătuiră viersul, amuţind şi ascunzându-se prin scorburi.

Ţapul se clătină pe picioarele-i zvelte, simţind arsură de moarte, simţind apropierea neîndurătoare a morţii ce-l dorea. Se lăsă moale pe-o parte, pe linţoliu de iarbă, iar pământul se grăbi să-i ostoiască durerea şi să-i aline trupul zdrobit. Pădurea foşni din frunze, chemând la ea sufletul bătrânului prinţ şi primul fulger se arcui peste boltă, tăria tunetului zguduind din rădăcini muntele, Natura îşi plângea moartea unui copil. Baierele cerului se rupseră, plâns de Cer mâhnit prinse a spăla fărădelegea, iar Daniel păşi mai către mijlocul luminişului, îngenunchind lângă ţap. Şi Cerul plânse mult…

724 Views | Rating:

(1 rates)

SIHASTRUL DE PE PAT DE CETINÃ

by mmarius Aprilie 28, 2009, 05:32:00

SIHASTRUL DE PE PAT DE CETINÃ
by Scorpion

   Cuvinte grele îi îngheþarã în gât si palmele se strânserã dureros pe patul armei, iar suvita lunga de fum ce se strecura prin nara armei pãta aerul pur al pãdurii. Nu-i venea sã creadã ce se întâmplase si câteva pene plutind prin vãzduhul rece îl tintuiserã de copacul de care se sprijinea. Ecoul pocnetului aspru al armei încã se rãsfrângea printre copaci si ducea pe aripile lui glas de moarte. Pãdurea înghetase sub suflul mortii ce o cutreierase si falnicii cavaleri întunecati îsi înghetarã chemãrile.
   Se trezise dis de dimineatã, când zorile nici mãcar nu se pregãteau sã se arate si se gãtise pentru întâlnirea cu sihastrul. Plecaserã de la cabanã, el si moº Costicã, bãtrânul paznic al cãrãrilor muntelui si purceserã pe cãrãri abrupte, pãsind peste petice de zãpadã ce scârtâiau trãdãtoare sub tãlpi, pe lângã un pârâu ce arunca ape gãlãgioase peste pietre. De douã ori îl oprise mos Costicã si se lipiserã de copaci, prima datã când o ciutã îsi arãtase fãptura printre copaci, rotind ochii ei negri, speriatã. Petricã o urmãrise din priviri pânã când se pierdu printre copaci si tufe, tãcutã precum umbra unui nor. A doua oarã îsi aplecã privirea cãtre niste urme de lângã potecã si un fior rece i se strecurã dupã ceafã, urme late de urs în putere brãzdau pãmântul reavãn. Mos Costicã le vãzuse si el, iar mustata i se zbârlise sub un zâmbet hâtru.
   - Ia uite-l si pe Mos Martin ãsta, ce devreme si-a pãrãsit culcusul.
   Se lãsase într-un genunchi, degetele lui bãtãtorite de muncã mângâiarã pãmântul, iar pe fruntea lui se adânci o cutã adâncã. Îl privi în ochi pe Petricã.
   - Bag seamã cã urcã si el cãtre Hîga Mare, noi tot acolo mergem. Trag nãdejde cã ne-o lãsa în pace si nu ne-om tãia cãrãrile cu ale lui.
   Petricã înghiti în sec, iar mintea lui fugi cãtre cele douã cartuse cu bile din buzunarul adânc al hanoracului. Dar pãdurea fosnea nepãsãtoare din frunze, plecând cãtre cele douã fãpturi ce-i cãlcaserã nepoftite hotarul ochi reci. Troiene reci de zãpadã îngheþatã încã se întretãiau pe poteci, iar vântul rece sufla a opreliste printre copacii cu scoarte bãtrâne si crãpate. Noaptea încã era stãpânã peste fiintã si luminiþele firave ale lanternelor înfrângeau prea puþin din întunericul atotcuprinzãtor. Si au urcat pe lângã albia pârâului pânã aproape de o toplitã, unde pârâul îsi domolea pentru câteva clipe iuresul apelor lui, trãgând putere pentru o nouã bucatã de drum abruptã. Acolo mos Costicã s-a oprit si mâna lui scociorî prin buzunarul hainei, trãgând afarã sticla micã.
   - Acu om lua si o „usturime” si ne-om cere iertare spãsitã pãdurii pentru ce-o sã facem, cã pãdurii cele bãtrâne cer cavalerii tãinuire vietii lor si chemãrii cãtre îndeplinirea legilor firii.
   Au icnit amândoi sub sãrutarea înflãcãratã a focului de palincã din pere si mos Costicã a picurat câtiva stropi si pe pãmânt, fãcându-si o cruce largã. A rupt primul tãcerea.
   - Mãi ficior, mie nu-mi place sã pusc gotcan, am puscat unul în toatã viata si mi-a ajuns. Sã nu ridici pusca iar dupã ce ai dobândit gotcanul, cã sunt putini si tare dragi mai sunt ei pãdurii.
   Nu a mai asteptat rãspunsul, ci s-a lãsat într-un genunchi pe o piatrã, lângã pârâu, de a sorbit din palmele-i fãcute cãus apa lui rece.
   Luminã de începuturi de zi prinse a se strecura timidã prin întunericul boltii si au grãbit pasul, lunecând tãcuti printre copacii bãtrâni, de-o seamã cu codrul, cãtre cele tãieturi de care îi vorbise de cu searã mos Costicã. Petricã îsi amintea cuvânt cu cuvânt cele spuse de bãtrân.
   - Gotcanilor le plac tãieturile, cãtre margine, de unde se lasã din brazi pe iarba cea verde si gotcile îi asteaptã supuse pentru îndeplinirea poruncilor din adâncuri. Si acolo sã vezi cum se lasã pe iarbã si se înfoaie precum un curcan, mândru si netemãtor, cum vine sã-si arate mãretia. Grijã sã ai când ne apropiem, cã vânat mai sperios ca el nu se existã. O sã îl auzim întâi cum bate toaca, bate rar, pe urmã începe sã cloncãneascã mai repede si cãtre urmã porneste sã tocileze, de zici cã ascute brisca pe o gresie de râu. Tu sã stii cã doar atunci când tocileazã nu mai aude nimic, în rest e mai atent ca niciodatã.
   Primele licãriri de luminã i-au prins în capãtul unei vãioage si au mai fãcut câtiva pasi repezi, sãltându-se peste marginea unui bumbuleac. Pãdurea tãcea, pregãtindu-si parcã fãptura sã vibreze sub misterioasa chemare a sihastrului, de mos Costicã se opri si se sprijini de un brad.
   - Mã ficior, acu eu m-oi duce mai încolo, în altã bãtaie, darã tu stai aici, cã si aici e loc bun. Sã nu te foiesti prea mult, sã nu te simtã.
   Si se pierdu, umbrã veche a pãdurii, printre copaci. Petricã oftã încet si se lãsã pe vine, sprijinit cu spatele de brad. Arma clãntãni si înghiti bucuroasã bucãtile de moarte. Era timpul asteptãrii, timp în care se contopea cu pãdurea si timpul cernea peste el patinã mãruntã de uitare. Câteva degete aprinse de luminã alungau întunericul si, purtatã pe aripi de vânt susurat molatic printre copaci, chemarea „got-got” a unei gotci îl fãcu sã se înfioare. Nici nu avu timp sã se gândeascã prea mult când douã fâlfâituri grele rupserã tãcerea nefireascã a începutului de zi. Tresãri si ochii i se îngustarã, oare unde aveau sã se aseze? Un prea-plin de trãiri strãvechi prinserã sã-l încerce atunci când cântare de gotcã se fãcu auzitã mai înspre aproape, printre niste tufe. Si arma se ridicã singurã în umãr, strânse de palme asudate, iar inima prinse a-i bate sãlbatic în gât, asurzindu-l pret de câteva bãtãi de inimã. O toacã prinse a bate rar, de undeva aproape de vârful unui brad, iar o alta prinse a-i tine isonul, transformându-se apoi într-un cloncãnit, de Petricã nu mai stia unde sã se uite, sã prindã strãfulgerare atât de rarã a misteriosului cavaler. Îl surprinse pe o ramurã, aproape de vârful bradului. Se înfoiase, ridicându-si coada ca un evantai negru, pictat de un pictor pãgân cu dâre albe si capul lui negru era lãsat usor pe spate. De peste ciocul coroiat, de vultur, de sub masca rosie, ochii lui mici si rãi aruncau sticliri rãu prevestitoare, si chiar în lumina crudã a începutului de zi, pieptul lui îmbrãcat în platosã de pene negre-verzui cu sclipiri de otel de sãlbãticie împungea mândru vãzduhul rece. Petricã rãmase mult timp privind pierdut aceastã minune a codrului adânc, atât de rar vãzutã de ochii profani, simþindu-se pãrtas la frânturi tainice din viata ascunsã a codrului. În toiul fierbintelii, cu coada rãsfiratã si arãtând cãtre gotci statura lui mãreatã de stãpân, dãdea glas unei chemãri strãvechi, mai strãvechi decât timpul, susur si soaptã venind de pretutindeni si de nicãieri, rãscolind trãiri adânci si dând glas patimii sãlbatice de care se lãsase cuprins. La auzul tocilatului hârsâit, precum lama unei coase petrecute peste o piatrã de râu, Petricã sãltã arma peste tufar si tinti îndelung, cãtre pata alba de la încheietura aripii. Capul vârstat cu cenusiu al unei gotci, nevãzute pânã atunci de el, îi urmã curios miscarea si deschise ciocul sã dea glas unei note de primejdie. Dar pusca trosni si aruncã moarte fierbinte cãtre înfierbântatul cavaler, iar plumbul fierbinte îsi croi drum înghetat prin armura de pene sticloase si sihastrul se dãdu peste cap, lãsându-se cuminte sã cadã în moarte. Dar chiar si de dincolo de moarte îsi sfidã asupritorul, ridicând o ultimã rugã fierbinte cãtre pãdure. Iar pãdurea îl ajutã, strecurând cu dibãcie o crenguþã subtire si interpunând-o între cavaler si cãderea lui înspre moarte. Un hârsâit aspru si capul si gâtul lui gros trecurã de-a latul crengii, împrãstiind cu dãrnicie bucãti de armurã, pene negre si verzui, ce se rotirã în dans de moarte si în suspin de jale în lumina crudã a începutului.
   Petricã se lãsã într-un genunchi lângã sihastru. Ochii lui negri se încetosau, pierzându-si lumina vieþii. Mai zvâcni odatã din picioare, o ultimã încercare de a se mistui în întunecimea primitoare a codrului, însã era târziu, mult prea târziu….

516 Views | Rating:

(4 rates)

BRACUL GERMAN CU PAR SARMOS

by mmarius Martie 17, 2009, 10:11:00

BRACUL GERMAN CU PĂR SÂRMOS
  (Deutsch Drahthaar)
Articol scris de Lupus



Bracul german cu par sarmos (Drahthaarul sau DD) este unul din cele mai cunoscute rase de caini de aret cu origine germana, alaturi de bracul german cu parul scurt (Kurzhaar sau DK). La noi in tara, comparativ cu DK este mai slab reprezentat, existand doar un numar redus de crescatori de Drahthaar. Interesant este ca in tara sa de origine, Germania, situatia este cu totul alta, clubul sau de rasa Verein Deutsch Drahthaar (VDD) cu peste 11000 de membrii inregistrati, este cel mai mare club de rasă existent.

ISTORICUL RASEI

   La inceputul anilor 1800, in Germania feudalizmul era in declin, iar clasa de mijloc incepea sa se ridice treptat treptat, vanatoarea fiind din ce in ce mai accesibila si acestei paturi sociale. Neavand resursele nobilimii, de-a tine şi creste mai multe rase de caini de vanatoare, specializati pe anumite sarcini si aspecte ale vanatorii, precum şi dezvoltarea culturii cinegetice, a dus la aparitia necesitatii de a avea un caine versatil, care sa poate fi folosit atat la vânătoarea vanatului nobil cat şi al daunatorilor.
   Astfel s-a nascut idea de-a crea din rasele specialiste existente la acel moment, o rasa universala. Selectia si cresterea raselor a inceput in spiritul celor formulate de printul Albrecht zu Solms und Braunfels: Prin performanta la forma!" (durch Leistungsfähigkeit zum Typus").
In urma selectilor si incrucisarilor selective, intre bracul german de tip vechi, a poodle-ului, a pointerului englez, a setterilor, a diferitelor tipuri de braci continentali, dar şi a unor caini ciobaneşti, la acea perioada existau în Germania diferite tipuri de caini de vanatoare.
La curtea printului Solms, in jurul anului 1873, ajunge un mare pasionat de caini de vanatoare, un olandez pe numele Eduard Korthaals. Printul Solms incredinteaza conducerea canisei sale de caini de vanatoare lui Korthaals, avand totodata permisiunea printului de-a creste si griffoni. Eduard Korthaals reuseste pana la urma sa imbunatateasca si sa stabilizeze griffonul de Korthaals (Griffon d'arręt ŕ poil dur Korthaals), dupa care el pleaca in Franta, iar recunoasterea griffonului are loc in aceasta tara.
Recunoasterea griffonului de Korthaals ca rasa franceza, creaza premisa formarii Drahthaarului, acesta a aparut de fapt ca un raspuns din partea germanilor la griffon. Dornici, ei vroiau sa obtina o rasa de pontatori 100% germana.
Astfel un grup de crescatori entuziasti impreuna cu Freiherr Sigismund von Zeidlitz und Neukirch, considerat tatal spiritual al Drahthaarului, mai cunoscut probabil sub pseudonimul dr. Hegewald, au trasat o linie de cerinte fata de noua rasa, scopul lor fiind obtinerea unui caine de aret universal dar si rezistent la intemperii. Totodata au elaborat si un regulament de crestere, colaborat cu un examen de selectie, pe care il cunoastem in zilele de azi sub denumirea de Hegewald Zuchtprüfung sau simplu Hegewald. Acest examen are ca scop inventarierea bagajului genetic al cainilor participanti. In timpul examenului este arbitrat vointa de cautare atat pe uscat cat şi pe apa, capacitatea de aret, nasul, capacitatea de aport, capacitatea de adaptare la diferitele conditii de lucru, felul in care cainele tine contact cu stapanul sau, si nu in ultimul rand conformatia morfologica al cainilor. Hegewald reuseste sa formeze pana la urma: pudelpointerul, fiind considerat tatal acestei rase.
   In anul 1902, se intemeiaza Clubul de Brac German Sarmos, mai cunoscut probabil sub numele german al clubului Verein Deutsch-Drahthaar (VDD), care la inceput ingloba si alte rase germane de caine de aret cu par aspru. Presedinte al clubului este ales Alexander Lauffs, iar sub conducerea sa incepe o selectie si mai riguroasa a Drahthaarului, cordonatorii principali ai acestui proces fiind 3 crescatori devotati noii rase, si anume Koch, Meier, si Kohlhase. Acesti oameni au fost idealisti, ei lucrand impreuna sub motto-ul am cel mai bun caine, dar inca nu este destul de bun. Acest intreg process de selectie si crestere a cauzat o mare valva in Germania la acea vreme. In presa de specialitate a vremii, au fost chiar acuzati ca ar vrea sa creeze un caine fantoma, iar exigentele fata de noua rasa ar fi exagerate.
Pornind de la bracul german cu par tepos (Deutsch Stichelhaar), l-au incrucisat pe aceasta cu pudelpointerul lui Hegewald. Obtinand caini cu un par destul de variat, pentru stabilizarea parului dar si pentru cresterea vitezei de cautare, respectiv pentru inbunatatirea nasului, acesti caini au fost incrucisati cu bracul cu par scurt (Deutsch Kurzhaar). Pentru imbunatatirea subparului, dar si pentru stabilizarea taliei cainilor (caini rezultati in acea vreme erau foarte inalti), s-a introdus si griffonul de Korthaals in procesul de crestere.
Clubul Cainilor de Vanatoare din Germania, recunoscand posibilitatiile noii rase la inceputul anilor 1900, creaza posibilitatea ca Drahthaarul sa-si demonstreze capacitatiile la diferitele concursuri si examene de lucru, cea ce pana la urma si reuseste. Standardele Drahthaarului din acele vremuri, erau destul de rigide si consecvente, si datorita acestui fapt, precum si al devotamentului crescatorilor fata de noua rasa, Drahthaarul cunoaste o dezvoltare de-a dreptul fulminanta. Ei reusesc intr-un timp relativ scurt, sa creeze o rasa de pontatori cu o utilitate ridicata, cu par rezistent, care face fata conditiilor variate din terenul de vanatoare, find foarte bun la lucru in camp, padure si apa.
   O etapa destul de importanta in istoria Drahthaarului, sunt anii de dupa cel de al II-lea Razboi Mondial, cand Drahthaarul reuseste sa se faca cunoscut in toata lumea, in special in America de Nord (USA si Canada), unde ajunge sa fie unul din cele mai folosite rase de caine de aret.

DESCRIEREA RASEI

Prezentare generala: este un caine asemanator cu bracul german cu par scurt (DK), de dimensiuni medii. Are un par aspru, este plin de energie, si prezinta o constitutie armonioasa. Lungimea corpului este egala cu inaltimea la greaban, dar femelele pot fi usor mai lungi. Inaltimea la greaban a masculilor este cuprins intre 61-68 cm, iar cea a femelelor intre 57-64 cm, iar greutatea variaza intre 25-32 kg.
Temperament: este un caine de vanatoare energic dar niciodata nervos, cu o inteligenta exceptionala, cu un temperament echilibrat dar categoric, fara sa fie agresiv, fara frica de focul de arma, si fara frica de vanat si rapitoare.
Cap: marcant, puternic, dar proportional cu dimensiunea corpului. Botul bine dezvoltat, buze bine inchise. Trufa mare, de culoare maro. Ochi de dimensiuni medii, de culoare maro inchis cat mai posibil. Urechi aternande, prinse sus, lipiti de obraji, rotunjiti spre varf. Stop pronuntat, usor de observat.
Gatul: de lungime medie, usor arcuit, puternic, dar fara sa para dur. Gatul trebuie sa fie cat mai uscat.
   Corpul: greaban bine muscularizat, spate scurt. Piept mare, lat, bine dezvoltat, coaste bine arcuite. Zona lombara bine muscularizata, scurta si dreapta. Crupa este lunga, lata, usor ascendenta. Coada prinsa la inaltime medie, puternica, dar nu dura, deobicei se crupeaza la 2/5 sau 1/3 din lungimea sa.
   Culoare si par: par aspru, sarmos, lipit de corp, fara aspect de par de capra. Prezinta un subpar bine dezvoltat, iar parul de suprafata are o lungime de aprox. 2-4 cm. Parul de pe cap trebuie sa fie mai scurt, dar dens. Obligatoriu va prezenta barba si sprancene, acesestea dand o infatisare energica cainelui. Culoare: maro inspicat cu alb cu pata sau fara, negru inspicat cu pata sau fara, maro cu pata alba pe piept sau fara, negru cu pata alba pe piept sau fara.

UTILIZARE

Cu toate ca Drahthaarul este un excelent companion, totusi nu trebuie sa uitam ca in primul rand el s-a nascut si traieste pentru vanatoare, iar locul unde se simte bine este natura. Daca vrem ca stra-stranepotii nostri sa cunoasca si ei la randul lor aceasta rasa superba, atunci este de datoria noastra ca sa pastram pentru ei, acel bagaj genetic, in care este codificat un minunat set de instincte de vanatoare. Nu degeaba spun cunoscatorii acestei rase, ori de cate ori intram in discutie cu ei, Prin performanta la forma!, deoarece in zadar am un caine de o constitutie anatomica exceptionala, daca instinctele sale lasa de dorit, sau degeaba am un caine cu instincte bune, daca constitutia sa anatomica nu face fata conditiilor din teren.

   De ce, si pentru ce a fost creat aceasta rasa?
   In general, la cainii de aret, avem 3 grupe principale de lucru:
-   lucrul la camp
-   la padure
-   la apa

Lucrul la camp
Inainte de focul armei
   Cautarea vanatului
Cainele trebuie sa caute in suveica in fata noastra, intensiv, cu o alura in trap-galop (criteriu de tipicitate al rasei) , aproximativ o distanta de 50-100 m in stanga si in dreapta. Cu vant bun (din fata sau lateral) el trebuie sa caute vanatul sistematic, inaintand treptat, iar in cazul unui vant din spate, cainele merge mai in fata, si cauta terenul inspre noi. Daca gaseste vanatul, trebuie sa-l localizeze si sa arate pozitia acestuia vanatorului, ramanand intr-o pozitie de aret stabil, permitand astfel ca noi sa ne pregatim pentru foc si sa-l ajungem din urma. Daca intre timp vanatul isi schimba pozitia, cainele il va urmari in filaj, adica mergand cu grija pe urma acestuia, dar fara sa-l ridice. Pregatiti pentru foc, este datoria noastra sa ridicam vanatul sau comandam cainelui acest lucru (de ex. in stuf, unde noi nu putem patrunde), dupa care urmeaza focul de arma.

Dupa focul de arma
   Urma tarata
In cazul cand vanatul este lovit si cade, de multe ori suntem in situatia cand ajungem la locul caderii, sa gasim doar pene sau par. Vanatul a disparut. In astfel de situatii, vanatorii cu caine automat dau comanda: Cauta!. Daca cainele porneste cu vant din spate in cautare, isi pune nasul in pamant si cauta pe urma lasata de vanat, pana il gaseste. Multi proprietari de caini se sperie cand aud de urma tarata, cu toate ca majoritatea cainilor stiu s-o lucreze instinctiv.
   Cautarea cu nasul in vant
Este metoda de cautare preferata ai majoritatii vanatorilor cu caine. Bracul porneste in cautarea vanatului cazut, cu vant din fata si cu nasul ridicat. Mirosurile emanate de vanat il ghideaza pe aceasta pana la locul unde se gaseste vanatul.
   Mersul pe urma calda de iepure
In Germania se pune un mare accent pe aceasta proba de lucru. Se poate zice ca este o adevarata specialitate de Drahthaar.
Cainele este scos in teren, iar in momentul in care se obsearva un iepure care sare si fuge, cainele este eliberat din lesa si trimis in cautare. El trebuie sa gaseasca urma de iepure, si sa mearga pe aceasta. Cu cat distanta pe care urmareste urma este mai mare, cu atat punctajul cainelui este mai ridicat, iar daca o face si cu glas este si mai bine.
     Aportul neconditionat
Cainele trebuie sa aporteze neconditionat atat vanatul care este cazut in teren, cat si vanatul cautat si gasit de el, de la prepelita pana la marimea vulpii.

Lucrul la apa
   Scotocirea in stuf
Consta in cautarea sistematica a zonei de stuf cu apa, atat pe o latime cat si pe o adancime suficienta, ridicarea vanatului care se ascunde in aceasta, iar in cazul in care exista piese impuscate si cazute in stufaris, sa le caute si sa le aporteze.
   Scotocirea pe apa libera
Consta in cautarea vanatului cazut pe apa, pe care trebuie sa-l aporteze, iar in cazul cand aceasta este ranit, sa-l caute si sa-l dirijeze in bataia pustii.

Lucrul la padure
   Dibuitul
Se intampla de multe ori ca sa pornim la dibuit impreuna cu cainele, ori pt. ca ar fi pacat sa-l lasam acasa, ori pt. ca suntem prevazatori si consideram ca poate o sa avem nevoie de el. Totusi nu este bine daca cainele ne deranjeaza in acest lucru.
In astfel de cazuri el trebuie sa ne urmareasca ca o umbra, fara sa dam prea multa atentie cainelui. La un moment dat observam vanatul mult dorit, atunci culcam cainele, care trebuie sa stea linistit, ca noi sa putem arunca o privire mai atenta asupra vanatului, si chiar sa o putem arbitra daca este cazul. In cele din urma soseste momentul in care decidem ca vrem sa dobandim acel vanat. Incet ridicam arma, ochim, si... urmeaza detunatura. Insa ne dam seama ca ceva nu este in regula, caci vanatul marcheaza focul, si cu toate ca este usor incetinit, fuge.
   Cautarea pe urma de sange
Atunci ne aducem aminte de prietenul nostru care inca sta in pozitia culcat, in locul unde l-am lasat. Ne intoarcem dupa el, pregatim lesa lunga, iar dupa o asteptare in care lasam suficient timp vanatului sa se culce (in general 2 ore!), mergem la locul unde am lovit vanatul, si pornim impreuna in cautarea acestuia. Cu toate ca nu gasim pe urma mult sange, cainele continua sa mearga sigur pe el, pe o urma numai de el stiuta. La cateva sute de metrii pana la urma gasim si vanatul cazut. Felicitam cainele, si bine inteles ramura inmuiata in sangele vanatului este al lui!
   Prinderea vanatului rapitor
Drahthaarul obligatoriu trebuie sa aiba o agresivitate innascuta fata de vanatul cu par rapitor. Aspect foarte important, caci acest lucru ii conditioneaza accesul la reproductie!
Vanatul rapitor este indeziderabil pe fondul de vanatoare. Daca cainele se intalneste cu acest tip de vanat, el trebuie ca fara comanda, sa-l prinda si in cel mai scurt timp sa-l si neutralizeze.
In unele tari se merge chiar mai departe, astfel Drahthaarul trebuie sa prinda si sa omoare, chiar si vanatul nobil bolnav sau ranit pe care il gaseste in culcus, scapandul de chinuri, uneori groaznice.

   Toate aceste lucruri, pe care un Drahthaar bun trebuie sa stie sa le faca, dovedesc ca avem de-a face cu un caine de aret foarte versatil, rezistent la conditiile din teren, energic, un caine care este capabil sa faca fata majoritatii sarciniilor ce se ivesc la o vanatoare, fie el vanatoare la vanat mic sau la vanat mare.
   In afara vanatorii, Drahthaarul este frecvent intalnit si in unele sporturi practicate cu caini, cum ar fi: dog dancing, agility, obedience, flyball si frizbi. Totusi, consider ca locul lor adevarat este in terenul de vanatoare, in partea stanga a unui vanator.

1882 Views | Rating:

(5 rates)

Zei vanatori

by DAN Februarie 12, 2009, 03:43:00

ZEI VANATORI

ABDAL - divinitate in mitologia unor popoare caucaziene(avari,laxi,darghini,tsahuri) adorata ca protector a tuturor salbaticiunilor-mai ales al cerbilor si zimbrilor-impotriva vanatorilor care incalcau unele randuieli, ipostaza care il considera ca fiind anticinegetic. Dar, zeul a fost adorat si ca protector al vanatorilor,cariua pt a fi induplecat,trebuia sa I se inchine o rugaciune virtuala, iar dupa vanatoare I se aduceau ofrande, inima si ficatul vanatului din acea zi
ABOG - zeul vanatorii pt tribul Bogabo din Arhipelagul Filipine.In cadrul ritualului sau, se cerea jertfa unor caini tineri
AERG - in mitologia abhaza(Caucaz) era venerat ca ocrotitor al vanatorilor, dar si al razboinicilor si calatorilor. Potrivit credintei abhaze, la sarbatorirea inaugurarii unui lacas de cult, in ajun aparea in timpul noptii un cerb sau un zimbru, care trebuia sacrificat ca ofranda adusa zeului. Mai tarziu, dupa aparitia Crestinismului, a fost asimilat cu Sf Gheorghe
AFSATI - ocrotitor al vanatorilor osetini(caucaz) era adorat ca si protector al “cornutelor nobile””(capre de mnte, caprioare,cerbi, zimbrii, dar si al mistretilor, avand deci o postura ambivalent). Era imaginat ca un mosneag care traia pe un pisc de munte, intr-o pestera in care avea un at injghebat din coarnede cerb,peste care erau asternute o blana de urs si o perna din par de capra. Avea puterea de a ingadui vanatorului sa-si foloseasca arcul numai dupa ce dovedea ca are insusiri deosebite. I se atribuia si putinta de a auzii tot ce vorbeau vanatorii intre ei, astfel ca acestia erau nevoiti sa foloseasca un limbaj codificat pentru a-si ascunde intentile. Dupa o vanatoare, cel care avuse cel mai bun rezultat, era dator sa ofere hrana zilei celor saraci.
AGE - protectorul vanatorilor din tribul EWE(Dahomey)
AGRESKUI - protectorul vanatorilor dar si divinitate solara in mitologia triburilor irokeze(amerindiene)
AJWEYPSHAA - zeu cu attribute vanatoresti in mitologia abhaza (Caucaz) dar intr-o ipostaza ambivalent, era si ocrotitor al salbaticiunilor. A fost imaginat cu o infatisare antropomorfa, dar cu urechi de cerb. Vanatorii nu cutezau sa sageteze caprioare, socotindu-le ficele sale.
AMIRANI - zeu-vanator in mitologia caucaziana, adorat pentru isprava de a fi rapus toti balaurii care amenintau omenirea. Sfidandu-l pe D-zeu, a fost pedepsit prin legarea de un stalp, pe un varf de munte, mitul sau fiind astfel asociat cu cel al eroului mitic Prometeu, cel care a furat focul sacru.I ncepand cu doua milenii si jumatate inainte de Christos, epopeea sa si a ispravilor sale a cunoscut cam 230 variante, toate avand ca punct de plecare circumstantele unei vanatori.
ANAITIS - zeita vanatorii in Asia Mica, Persia si Mesopotamia, asimilata de greci prin sincretism, cu Artemis.
ANGECOK - termen generic colectiv atribuit unor divinitati din mitologia eschimosa, protectoare ale vanatorilor.
APLU - corespondentul etrusc al zeului vanatorii Apollon.
APOLLON - zeu grec al luminii, caruia I se atribuia uciderea sarpelui fabulous Pithon, inca din copilarie, pe locul numit azi Delphi, pe muntele Parnas. Cognomenul de A.Iykios, provine de la o variant a traditiei , conform careia, mama sa ar fi fost femeie-lupoaica. Insa in traditia majoritara, a fost considerat fiul zeului suprem, Zeus si al titanidei Leto, frate al zeitei Artemis. Alaturi de sora sa, i-a invatat pe oameni mestesugul vanatorii cu arcul.Ca protector al cainilor a primit si apelativul Apollon Kyneos. In cadrul cultului sau aveau loc sarbatori si jocuri consecrate, denumite apolinarii, care durau 5 zile, in prima jumatate a lunii iulie, la Roma. Impreuna cu sora sa, Artemis,a fost socotit protector al cetatii Hystria si Callatis, de la Pontul Euxin. De remarcat raspandirea cultului sau si in lumea romana.
ARDUINNA - zeita celto-galica a vanatorii, imaginata si reprezentata intodeauna alaturi de un mistret. Ulterior a fost asimilata de romani cu Diana(ca si Artemis).
ARISTEU - fiul zeului Apollon, el insusi vanator, care a invatat mestesugul de la centaurul Hiron.
ARNARKNAGSSAF - zeita din mitologia eschimosilor groelandezi, protectoarea vanatorilor, carora le asigura traiul, inlesnindu-le vanarea animalelor marine.
ARTEMIS - zeita vanatorii in panteonul grec, patroana padurilor si a salbaticiunilor, ocrotirea vanatorilor, ea insasi fiind vanatorita patimasa. Alaturi de fratele sau Apollon, i-a invatat pe oameni mestesujul vanatorii. Adorata si ca zeita a noptii si a "luminii palide", a fost asimilata cu Selene, luna insasi, iar sagetile din tolba sa erau socotite ca fiind razele lunii. Intr-o varianta arcadiana a cultului sau, zeita se asemana cu o ursoaica, iar preotesele cultului artemid, oficiau imbricate in blanuri de urs. Din ispravile sale, amintim schimbarea in cerb a eroului vanator Acteon, astfel incat sa fie sfasiat de proprii sai caini, ca pedeapsa ca a fost surprinsa de aceasta imbaindu-se in parau alaturi de nimfele insotitoare. Prin acelasi syncretism propriu epocii istorice, episodul Acteon va fi regasit si legat de zeita Diana. De fapt orgolioasa Artemis s-a razbunat astfel pe cel care ar fi putut fi socotit un vanator mai bun decat ea... O alta isprava a fost sagetarea din greseala-de la mare distanta a uriasului Orion, erou-vanator de care era indragostita. Indurerata apoi, si-a rugat divinul parinte sa-l schimbe in steaua cu acelasi nume, iar pe cainele lui Orion, intr-o stea numita Sirius, din constelatia Cainele Mare. In ipostaza de divinitate selenara, navigatorii greci ii ridicau temple de slava, ca recunostinta pt ca ii calauzea in timpul noptii. Cel mai renumit era cel din Efes, Artemision, socotit una din cele sapte minuni ale lumii antice. Obiceiul "crengutei verzi" inmuiata in sangele vanatului si pastrat pana astazi, se pare ca isi are obarsia in traditia de aduce ofranda zeitei. Am spus: "se pare" deoarece acest obicei circumstantial se regaseste si in omagierea altor zeitati.
ARTIO - zeita celto-galica a vanatorii, reprezentata de un mistret care o insotea pretutindeni, asimilata de romani cu Diana. Intr-o varianta a mitului, era asimilata zeului Artaios, adorat sub infatisarea unui urs.
ASTARTE - zeita feniciana cu atribute multiple, printre care si acela de protectoare a vanatorii in lumea semita.
ATTYS - zeu frigian al agriculturii si vegetatiei, reprezetand si puterea de reproducere a faunei. Potrivit mitului, a fost ucis de un mistret in timpul unei vanatori.
BAALTI - zeita feniciana a frumusetii si a vanatorii, asimilata prin syncretism cu Artemis si Afrodita.
BADB - zeita scandinava cu vagi atribute antivanatoresti, al carui symbol era- cornul luptei.
BAGADJIMBRI - zeitati gemelare din mitologia australiana a tribului de aborigeni KARADJERI, aparuti pe pamant la inceput sub infatisarea a doi caini dingo, devenind apoi doi uriasi care simbolizau soarele, luna, animalele si plantele. Ei au nascocit mestesugul vanatorii, cu care i-au invatat pe oameni. Socotiti zeitati primordial inaintea lor nu exista nimic.
BENDIS - divinitate traco –daca, adorata ca zeita a vanatorii, dar avand si alte atribute, achivalenta cu Diana romana, al carei cult pe teritoriul vechii Dacii este atestat si prin medalioane de ceramic descoperite intr-un sanctuar din Sarmisegetuza. Era reprezentata cu o ramura de brad in mana ceea ce ar putea explica traditia de a inmana o crenguta de brad inmuiata in sangele vanatului si oferita vanatorului.
BUBASTIS - zeita vanatorii in mitologia vechilor egipteni, asimilata cu Artemis din mitologia greaca. Avea un temple de cult pe valea Nilului, in orasul cu acelasi nume. A fost asociata imagistic cu o pisica. Romanii au identificat-o cu Diana, in ipostaza de zeita a lunii.
CAVALERUL TRAC - zeu al tracilor din Balcani si al celor de pe malul stang al Istrului, prezentat calare si avand atribute vanatoresti. Pe teritoriul tarii noastre (Oltenia, Dobrogea si Transilvania), raspandirea cultului sau a fost atestata prin cele aproximativ 200 de reprezentari in statuete, descoperite. Una a fost descoperita la Constanta, il reprezinta calare, in galop, trecand pe lanaga un arbore cu un sarpe incolacit pe trunchi.
CHARUN - zeu-vanator din mitologia etrusca, imaginat ca un montru cu aripi, purtant un ciocan urias.
DALI - zeita vanatorii in mitologia kartvela(caucaz), totodata si ocrotitoarea salbaticiunilor. Se arata muritorilor cand ca o pasare, cand ca o femeie frumoasa, cu parul de aur lung pana la calcaie. Aducea noroc la vanatoare celui care ii dovedea dragostea. A fost considerata mama lui Amirani. Sin.Mzetunahavi.
DIANA - zeitate italica, asimilata de romani cu Artemis, adorata ca patroana a vanatorii si zeita a luminii. Prin acelasi syncretism cu mitologia greaca, era considerate fica zeului supreme, Jupiter si a Latonei. Era si numita Diana Amarintia dupa numele unui sat din Eubea (Grecia) unde avea un lacas de cult Diana Arcitenens cu semnificatia : cea purtatoare de arc.
DIOSCURI - frati gemelari din mitologia indo-europeana si greco-romana, venerati si ca zeitati vanatoresti. Se numeau Castor si Pollux, nascuti din impreunarea lui Zeus cu Leda (lebada) sotie a regelui Tindar din Laconia, in urma caruia a rezultat doua oua. Dintr-un ou au aparut Pollux si Elena si din celalalt Castor si Clitemnestra.
DUNGU - zeu protector al vanatorii in mitologia tribului African Baganda
EUSTATIU (sfantul) - nume dobandit de un alt ofiter roman,care aflandu-se la o vanatoare, a avut viziunea unui cerb cu crucea rastignirii intre coarne. In urma acestei intamplari, a renuntat la practicarea vanatorii, s-a crestinat si ulterior a fost sanctificat sub acest nume in locul celui de la PLACIDUS. A devenit ocrotitorul salbaticiunilor si totodata primul patron crestin al vanatorii. Vanatorii romani is praznuiesc in ziua de 20 septembrie.
FREYR - zeu din mitologia scandinava, protector al vanatorii si al fecunditatii salbaticiunilor. A fost imaginat insotit de un mistret cu brana de aur, numit Gullimbursti, symbol al belsugului verii.
FU XI - zeu din panteonul chinez, care i-a invatat pe oameni vanatoarea si domesticirea animalelor. A fost imaginat antropomorf, dar cu coada de sarpe in loc de picioare. Mitologia, aflata la limita istoriografiei, l-a consacrat ca fiind primul din cei cinci imparati chinezi care au domnit in mileniul al doilea I. Chr.
HERCULE - cel mai cunoscut erou-vanator din mitologia greaca,d ar il vom prezenta aici, deoarece a fost zeificat dupa moarte. A fost fiul lui Zeus si al muritoarea Alcmene. Ispasind o pedeapsa, a indeplinit cele 12 munci ale lui Hercule, dintre care cele mai multe era ispravi vanatoresti (uciderea Hidrei din Lerna, sugrumarea leului din Nemee, prinderea caprioarei cu picioarele de arama, prinderea mistretului din Erimante, starpirea pasarilor de pe lacul Stimfal, domesticirea taurului din Creta). La Atena se organizau in cinstirea sa sarbatorile numite Diomele.
HAIG(uriasul) - zeu-vanator din mitologia armeana, cel care a inteleiat tara Haig, Armenia de astazi. A fost identificat cu constelatia Orion.
HASH-INAU-UK - zeita vanatorii in mitologia poporului ainu, prejaponeza.
HUBERTUS - patronul vanatorilor in mitologia tarilor crestine de religie catolica. Intr-o legenda asemanatoare cu cea a Sf Eustatiu, cu prilejul unei vanatori, a intalnit cerbul cu crucea rastignirii intre coarne, care l-a determinat sa renunte la vanatoare. Ulterior a devenit episcope de Maestrish si Liege, si mai tarziu a fost sanctificat. Este sarbatorit la 3 noiembrie.
HUITZILOPOCHTL - zeul Aztec al soarelui, vanatorii si razboiului.
HUN-APHU si fratele sau XABALANOUE - zei vanatori din panteonul maya, care au salvat jungle de monstrul Caquix.
ITZPAPALOTL - zeita a vanatorii si a destinului in mitologia azteca (poporul chichimechilor) imaginata cu o femeie cu gheare de jaguar, sau ca un fluture de obsidian.
LIESTI - zeu silvestru din mitologia slava, cu atribute antivanatoresti, fiind stapanul vietuitoarelor padurii. Era imaginat antropomorf, doar cu cap conic, cu coarne si cu picioare de tap.
LOSLA - zeita vanatorii in mitologia etrusca, avand atribute benefice, corespondenta a Dianei romane.
LUMAWIG - zeu vanator in mitologia triburilor malanesiene.
MANAHAN - zeul vanatorii in mitologia mongola, reprezentat antropomorf, dar urias, cu trup de argint- zeul alb
MEZITH - zeitate silvestra, protectoare a vanatorilor in mitologia cercheza.
MILTA - zeita asiriana a vanatorii.
NANEA - zeita vanatorii in mitologia persona.
NEITH - zeita egipteana a vanatorii si a razboiului.
NOBON - zeu din panteonul celt, asimilat cu Marte.
NUMI TOREM - zeu primordial si supreme al populatiei Ugrith(ural),cu atribute cosmogonice benefice.
ODDHIN - zeu suprem in mitologia scandinava, adorat si in ipostaza de vanator salbatic.
ONURIS - zeul vanatorii si al razboiului in una din mitologiile egiptene.
PAN - zeu-tap din mitilogia greaca, adorat ca si patron al vanatorilor. Zeus l-a inaltat printre constelatii, printre celelalte semne zodiacale, numindu-l Capricorn.
ROCHUS (Sfantul) - patronul cainilor de vanatoare in mitologia crestina catolica.
SHANGO - zeu protector al vanatorii, dar si stapanul tunetelor, fulgerelor, razboaielor si al talharilor in mitologia unor triburi din Nigeria.
SUMUGAN - zeu Sumerian al campiei cu plante si animalele ei, venerat si ca protector al vanatorilor.
TANE - zeita primordiala din mitologia polineziana, antivanatoreasca, ocrotitoare a padurii si a salbaticiunilor.
TORNGARSOAK - zeu din mitologia triburilor din Labrador
ULLR - zeu scandinav, protector al vanatorilor arcasi, ginere al zeului razboiului THOR.

1536 Views | Rating:

(3 rates)

BATRANUL SI CERBUL

by mmarius Ianuarie 30, 2009, 09:59:00

Batranul si cerbul

de Scorpion

Statea pe prispa si privea padurea stingandu-se in amurgul inflacarat. Printre ochii mijiti, vedea neclar sangele verde al padurii, sarutat de aurul rosu al soarelui. Cu batrana lui pipa intre dinti, pufaia, vorbind cu el insusi: “O viata intreaga am respirat padurea, acum sa fiu osandit la intuneric? Asta nu poate sa fie, asta nu e viata.”
Mos Grigore, asa cum era cunoscut in sat Grigore Cutuhan, la cei 86 de ani ai sai nu mai astepta multe de la viata. Ingropase nevasta si un copil in tinerete si de atunci nu-si mai refacuse viata. Cat timp a fost in putere, a tinut pe langa casa o vacuta si cateva gaini, dar acum, dupa ce venise de la oras, daruise vacuta unor vecini tineri. Doctorul de la oras ii spusese ca ochii n-or sa-l mai ajute, cataracte veche ducea la pierderea vederii. Mos Grigore multumise frumos doctorului si iesise din cabinet, indreptandu-se spre autogara. Abia in autobuzul care-l ducea spre satul lui, de la marginea padurii, constientizase drama prin care trecea. Ochii lui, care vazusera sute de rasarituri si apusuri peste padure, care se delectasera la vederea ciopoarelor de caprioare si a cardurilor de cerbi, la vederea fapturilor matahaloase ale ursilor… ochii lui sa se stinga? Asta nu mai era viata.

Se ridica incet in capul oaselor, privindu-si gospodaria – o casa mica, cu trei odai, o curte plina de copaci, marginita de paraul din care, cand si cand, mai scotea la crasnic pastravi pistruiati, curtea pasarilor, care acum era pustie… nu, hotarat lucru, nimic nu mai parea la fel, de cand aflase napasta cu ochii.

Intra in odaia mare si deschise sipetul din lemn de nuc, scotand la iveala cea mai de pret comoara pe care o avea: o splendida Holland and Holland, cu patul cu obrazar si antepatul din lemn de nuc sculptate, cu filigran de argint. O atinse cu evlavie si dragoste, o avea de cand era tanar si n-ar fi dat-o nici ca sa isi recapete lumina ochilor. “Tu mi-ai fost alaturi cand toti m-ai parasit. Tu n-o sa ma parasesti niciodata.” Alaturi de ea sticlea in lumina slaba a apusului lama unui pumnal maur, amintire din razboi. Le privi mult timp, mana sa obosita plimbandu-se peste otelul rece si peste patul sculptat, mangaind cerbul care boncanea mut. Scutura din cap, sub povara amintirilor neplacute si se hotari. Din fundul sipetului scoase tasca din piele roasa, plina cu cartuse, cautand apoi plicul mare, din panza, cu toate actele lui. Le puse pe masa si lua o coala de hartie, pipaind dupa un creion.
Pe suprafata alba a foii aparura litere strambe, asternute de o mana care nu se ocupase prea mult cu scrisul: “Eu, subsemnatul Grigore Cutuhan, in deplinatatea facultatilor mintale, cu liber consimtamant…”

Termina de scris si aseza coala pe mijlocul masei. Se simtea acum mai usor, mai eliberat de o povara. Franse arma si o aseza cu grija in sacul din blana de urs, luand de dupa usa din tinda ranita. Depuse incet in ranita arma, tasca cu cartuse si pumnalul in ranita, impinse capacul sipetului si iesi afara, in lumina amurgului. Turla alba a bisericii sticlea ca o ispita, dar privirea batranului se indrepta spre draga lui padure. Tragand pe usa ivarul, iesi pe poarta, aruncand o ultima privire inapoi, pornind apoi pe poteca ingusta spre culmea muntelui. Lumina scadea, incet-incet, dar batranul nu avea nevoie de ochi sa vada drumul, pasea ca intr-un cantec. Lua calea spre Piscul Bourului, tanc de stanca neagra, locul unde mereu se ducea cand avea nevoie de liniste sa se gandeasca. Ascultand glasurile vrajite ale padurii, intelese ca nu are nevoie de ochi sa vada padurea, sufletul lui, ancorat in minunatul paradis, ii era de-ajuns.
Sufla greu, simtind frigul inceputului de noiembrie muscand din pielea lui arsa de soarele verii, continuand sa urce, picioarele miscandu-i-se sub imboldul unei porunci venite din alte parti decat cele cunoscute de firea omeneasca. Un muget profound il opri si il lipi de un copac. Venea din departare, dar batranul simti cerbul langa el, simtea mugetul vibrandu-i in oase. Clipi des, alungand pentru cateva clipe ceata de pe ochi, pornind iar spre pisc.

Zimbrul… asa numea el un cerb batran, pe care il urmarise vreme de cincisprezece ani, de cand era un cerbulean tanar, vazand cum creste si cum ragalia ii devine din ce in ce mai deasa, vazand in cele din urma cum imbatraneste si salbaticiunea. Ii parea rau sal vada asa, desi inca era campionul absolut al padurii. Isi amintea ca prin vis cum vazuse Zimbrul atacand rece un urs care ii intrerupse boncanitul, izbindu-l cu imensul trofeu si insangerandu-l, pana il silise sa se retraga… Dar asta fusese demult, acum Zimbrul incaruntise in barba si mugetul lui ragusit nu mai avea puterea de odinioara.
Lua calea boncanitului, mergand incet, oprindu-se cand si cand sa asculte. Da, el era, Zimbrul…
Se opri langa sipot, turnand in scafita de lemn apa rece, cu gust de cetina si degustand-o cu inghitituri mici, ca pe un nectar. Acum stia ce are de facut. Zimbrul dadea glas chemarii firii mai aproape acum, batranul lepada ranita si scoase sacul pustii, montand arma si luand la betelia pantalonilor pumnalul, atarnandu-si de umar tasca cu cartuse. Privi spre ranita deschisa ca o rana, lepadand peste ea sacul in care tinuse arma si, fara sa mai arunce vreo privire in urma, porni pe urma Zimbrului. Din ce in ce mai mult, valul de ceata de pe ochi il facea sa inteleaga un lucru: ochii lui obositi cereau odihna.

Intr-un tarziu, razbi pana intr-o margine de poiana, distingand in mijlocul ei faptura imensa a Zimbrului, care, cu capul dat pe spate, dadea curs chemarii pentru infaptuirea legilor firii. Pentru ultima data, batranul privi prea-frumosul animal, suspinand in sinea lui, ridicand pusca.
Cerbul se intoarse brusc spre el si isi curma chemarea. Incet, ca intr-un dans pagan, se indrepta spre batran, demn si majestuos. Grigore, peste cuiul catarii, privea vrajit cerbul.
Cerbul se opri la cativa zeci de pasi in fata batranului, ochii lui negri arzandu-i privirea verde a lui mos Grigore. Intelegand, batranul vorbi: “O viata intreaga am trait printre salbaticiuni, devenind una dintre ele. Fratele meu, iarta-ma!”
Cerbul pleca incet capul, demn, trist, parca intelegand la ce se referea batranul. Pentru ultima data, se privira in ochi unul pe altul, batranul incepand sa apese incet, cu evlavie, pee mica limba de metal care avea sa le pecetluiasca soarta la amandoi.
Foc rosu rasari in gura tevii, pocnetul armei sparcand in mii de cioburi linistea dintre ei. Cerbul ingenunche, supus, lasandu-se pe-o parte, in somn de moarte. Apopiindu-se de el, batranul ingenunche, atingand, ca intr-o binecuvantare, coama aspra a batranului imparat. Se lungi langa el, priveghindu-i clipele ultime, imbratisandu-si fratele necuvantator. Pusca, pe care acum nu o mai pretuia, ramase aruncata, ca un vreasc netrebnic. Caldura Zimbrului il parasea, spiritul animalului retragandu-se spre un loc al pacii, dar si batranul se stingea, cu obrazul lipit de grumazul insangerat al cerbului. Faceau impreuna ultima calatorie.

Undeva, in padure, intr-o poiana negasita, cativa pumni de pulbere si, in iarba cruda, o pereche de tevi ruginite, cu filigran de argint lucind prin muscaturile ruginii, luptau sa se intoarca in nefiinta. Undeva, Grigore, ai carui ochi vedeau acum prin ceata, ca ai unui nou-nascut, privea un cerbulean care se clatina, nesigur pe picioare, in primele lui clipe de viata. Cercul era complet, vanator si vanat, vanat si vanator…

912 Views | Rating:

(4 rates)

COPOII GERMANI

by mmarius Ianuarie 24, 2009, 01:48:00

Copoii germani
de Lupus

   Cu toate cã în afara tãrii lor de origine sunt prea puþin cunoscuti, avem de a face cu rase de copoi extraordinari.
    Prima data am auzit despre acesti câini citind vechile cãrti de vanatoare ale bunicului.
Ulterior am auzit de ei de la vânãtori mai în vârstã, care îsi aduceau aminte nostalgic de aceste rase, care mai de demult erau folosite si în tara noastrã. Din pãcate în zilele noastre, avem ocazia sã le vedem foarte rar, sau chiar de loc.
   Din numeroasele rase de copoi care au existat în Germania de-a lungul timpului, pânã la sfãrsitul sec. al XIX-lea a rãmas doar Copoul de Westfalia, un descendent al vechiului copoi celtic, cu diferite varietãti locale ale acestuia. Cea mai significantã varietate localã era Sauerländer Holzbracke, un copoi de talie micã spre mediu, de culoare tricolorã. Prin încrucisarea acestuia cu o altã varietate localã, denumitã Steinbracke, a rezultat un copoi, pe care de la începutul aniilor 1900, îl cunoastem ca Deutsche Bracke, adicã Copoi sau copou German. La unii autori veti gãsi numele lui ca si „Brac german”, cea ce este gresit! Într-adevãr tradus cuvânt cu cuvânt, s-ar putea traduce si astfel, dar termenul „Bracke” în limba germanã inseamnã de fapt „copou”sau „copoi”.

Deutsche Bracke sau Copoul german.

Ca si copoii în general, face parte din grupa a VI-a FCI, cea a copoilor, tip 1.3, adicã copoi de talie micã.
Este un câine de o alurã elegantã, având spatele usor arcuit. Capul este lung, uscat, cu un stop usor pronunþat. Caracteristic rasei este dunga albã de pe bot. Pãrul este scurt, dens, seamãnã la atingere cu cea a Kurzhaarului. Este un câine prietenos, amabil, sociabil, vioi, se adapteazã foarte bine la viata în familie, dar este sensibil la schimbãrile de dispozitie al stãpânului. Este o rasã docilã, în comparaþie cu celalalte rase de copoi, totusi prezentând o usoarã predispoziþie la individualism.
Inãltimea la greabãn este cuprins între 40-53 cm conform standardului rasei.
Este un câine usor de dresat, dar o mânã forte nu este recomandat, rezultate se obþin mai degreabã cu consecventã si rãbdare. Nevoile de miscare a acestei rase sunt foarte ridicate.
La lucru este de neobosit, are o vointã mare în gãsirea vânatului, si are un nas excelent. tine urma sigur pe el, vociferând usor, si este caracterizat de un simt de orientare în teren surprinzãtor.
Principalele utilizãri ar fi:
- vânãtoarea de iepuri, sau iepuri si vulpe, în special în zone înpãdurite, dar sarace în vânat.
- vânãtoare de mistreti în goanã, fiind folosit în special la cãutarea mistretilor datoritã nasului sãu fin.
- cãutarea si recuperarea vãnatului rãnit (lucru de limier).
- aportarea vãnatului mic cazut

Westfälische Dachsbracke.

Westfälische Dachsbracke este rezultatul încrucisãrii între Deutsche Bracke (Copoul German) si Teckel. Practic este un Copou german pe picioare mai scurte, implicit si o înãltime mai micã, dar este considerat o rasã diferitã fatã de aceasta. Numele sãu, tradus din germanã, denotã originea sa, aceasta însemnând teckel-copou.
   Ca si "fratele" lui mai mare, este un câine cu o alurã nobilã, care din cauza picioarelor scurte pare mai îndesat, având o înãltime la greabãn de 30-38 cm.
   Caracteristicile si temperamentul lui corespund cu cele precizate si enumerate la Copoul german, având în general aceleasi utilizãri ca si aceasta. Punctul forte al unui Westfälische Dachsbracke, tocmai datoritã picioarelor scurte si implicit a vitezei mai mici de deplasare, este lucrul pe urma de sânge.
   Utilizarea sa este identicã cu cel al Copoului German, de mentionat insã, cã foarte multi vânãtori din Germania îl folosesc pe post de limier.

In prezent crescãtorii si deþinãtorii acestor rase din Germania, sunt uniti în cadrul clubului "Clubul German de Copoi" (Deutscher Bracken Club e.V), un club existent incã din anul 1896. Membrii clubului sunt invitati de cãtre deþinãtorii de fonduri de vânãtoare, la vânãtorile de mistret în goanã, fapt cea ce a dus practic la salvarea acestor rase minunate de la extinctie.

Autor: Lupus

1467 Views | Rating:

(2 rates)

CAPRA NEAGRA (Rupicapra-Rupicapra)

by mmarius Ianuarie 20, 2009, 09:33:00

CAPRA NEAGRA
(Rupicapra-Rupicapra)

Dacă cerbul carpatin şi ursul brun din munţii noştri au fost mereu încoronaţi în literatura cinegetică românească cu titlul de regi sau stăpâni absoluţi ai nesfârşitelor păduri, minunata perlă neagră a crestelor carpatine a fost, pe nedrept, mai puţin evocată. Reprezentantă de seamă a faunei româneşti, capra neagră este cea care, prin tributul plătit, a înnobilat patrimoniul cinegetic naţional cu titlul mondial încă din anul 1910. Cuvintele vor fi întotdeauna prea puţine atunci când vor elogia frumuseţea şi vigoarea fără seamăn a „antilopei Carpaţilor”
Capra neagră, (Rupicapra-rupicapra) este numită aşa datorită contrastului pe care blana sa îl face cu albul zăpezii. În realitate, iarna, culoarea este brun închis pentru femele şi aproape neagră pentru masculi. Vara, nuanţele închise se estompează spre brun roşcat. Capul este însă alb-gălbui cu câte o dungă neagră de la urechi, peste ochi, până la vârful botului.
Coarnele, negre, sunt prezente la ambele sexe şi nu se leapădă niciodată.. Ele sunt goale şi sunt alcătuite din teci suprapuse numite şi cornete, constituite dintr-o substanţă cornoasă asemănătoare cu cea a copitelor. Cornetele se dezvoltă succesiv pe cepul osos, unul peste altul, într-un ciclu anual, crescând pe tot parcursul vieţii animalului.
Coarnele masculului sunt mai groase decât cele ale femelei, având de regulă şi deschiderea mai mare, terminându-se spre vârf cu o curbură de cca.180°. Coarnele femelei sunt mai subţiri şi mai apropiate, curbura de la vârf fiind mai puţin accentuată, de doar 110°-140°. În funcţie de zona în care trăieşte, coarnele ţapului prezintă pe treimea inferioară depuneri de răşină, lucru ce se datorează obiceiului de a le freca de arbori răşinoşi.
Când se simte în nesiguranţă, capra neagră scoate un şuierat care, de cele mai multe ori este şi semnalul de plecare. Binecunoscutul şuierat mai poate avea, funcţie de intonaţie şi alte semnificaţii dar cel amintit anterior este cel mai frecvent auzit de vânători şi nu puţini au fost cei care, auzindu-l, s-au trezit reprogramaţi pentru o altă întâlnire.
Foarte vigilentă, capra neagră are toate simţurile excelent dezvoltate. Unii autori ai unor scrieri de specialitate în domeniu susţin că vederea acesteia nu este una deosebită însă considerente de ordin practic mă determină să nu subscriu acestor opinii.
Fiind o prezenţă obişnuită la altitudini de peste 2000m, în goluri de munte stâncoase şi greu accesibile capra neagră poate coborî, iarna, până la 1000m, în zone împădurite, preferând aici versanţii stâncoşi cu expunere sudică. Demn de semnalat este şi faptul că există populaţii de capre negre care nu urcă în gol, preferând pădurile ce acoperă zone stâncoase.
Împerecherea are loc în perioada 20 octombrie-20 noiembrie iar gestaţia durează cam 170-180 de zile. Sporul anual, destul de dificil de determinat, datorită condiţiilor grele de climă este estimat la 10% din efectiv.
Este un animal sociabil, cioporul fiind alcătuit în mod obişnuit din femele, iezi şi ţapi tineri. Ţapii de 2-3 ani formează grupuri mici şi separate iar cei bătrâni, trăiesc de regulă solitari. În perioada alergatului, ţapii „tari” iau în stăpânire ciopoarele iar ceilalţi migrează de la un ciopor la altul. În perioada fătatului (mai-iunie), femelele gestante părăsesc grupul şi abia după 2-3 luni se vor alătura din nou acestuia, însoţite de ied.
Vânătoarea de capre negre este fără îndoială una dintre cele mai solicitante datorită condiţiilor în care se desfăşoară şi cerinţelor severe impuse vânătorului. Parcurgerea distanţei din punctul de maximă altitudine al drumului forestier până în golul de munte, necesită ore lungi de efort susţinut, uneori în împrejurări climatice total neprielnice. Odată ajuns pe creastă, va începe căutarea şi apoi apropierea vânatului, aceasta însemnând alte ore de suişuri şi coborâşuri, de cele mai multe ori prin stâncării greu accesibile, acoperite frecvent de gheaţă ori zăpadă. Nu trebuie uitat nici drumul de întoarcere când, pe lângă echipamentul din rucsac, se mai adaugă, pentru cei norociţi de soartă, şi trofeul râvnit cu toate anexele acestuia.
Vânătorul trebuie să aibă aşadar o condiţie fizică foarte bună şi să fie un bun cunoscător al muntelui. Echipamentul său va fi unul potrivit cu terenul şi capriciile vremii. Un binoclu bun este absolut indispensabil. Carabina, va avea o lunetă de calitate, bine reglată cu factor de mărire de cel puţin 6x. Se recomandă un calibru cuprins între 6mm şi 7,62mm şi cartuşe expansive cu traiectorie întinsă.
Metodele de vânătoare enumerate de lege sunt apropiatul şi pânda.
Apropiatul este metoda unanim apreciată ca fiind cea mai plină de satisfacţii şi singura demnă pentru această categorie de vânat.
Pânda se poate practica la treceri, este rar folosită şi chiar şi atunci se asociază cu apropiatul.

3331 Views | 7 Comments | Rating:

(8 rates)

Batranul si cerbul

IERUNCA (Tetrastes bonasia)